Episodul 61: Din dragoste pentru serbări, cu cele mai bune intenții

Dacă e ceva ce nu mi-a plăcut niciodată, atunci pot să spun că am detestat poeziile învațate pe de rost. Când eram mică nu mă împăcam deloc cu ideea de a spune poezii la comandă. Uram cumetriile din neam, la care adulții, după ce se înveseleau nițel, își aduceau aminte că sunt părinți și atunci debuta competiția. Al meu știe pe de rost “Mama lu’ Ștefan cel Mare”, al meu știe “El Zorab”, a mea știe “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” și tot așa. Răfuiala asta cocoșească a părinților se încheia, inevitabil, cu “Ia veniți, mă, încoa!” și trebuia să spunem toți poezii.

Acum urăsc să mă duc la cineva în vizită și să fiu nevoită să ascult copii spunând rime. Și când copilul se împotrivește, i se servește aia cu “Hai, că și musafirii vor să audă, mi-au zis mie la ureche”. Rămâi cu gura căscată și aștepți să se termine cumva. Ești politicoasă și zici “Dar lăsați”, la care ți se spune că așa face, e cam timid/ă la început, dar afli că știe nu știu câte poezii. Te rogi să nu-i vină cumva cheful copilului de a recita!

Când devii mamă, îți juri pe orice că nu vei fi așa, că nu îți vei obliga copilul să recite la comandă, ba chiar că nici nu îi vei cere să știe vreodată poezii.

Și poate te ții de jurământ și tu nu faci asta, dar pentru așa ceva s-a inventat grădinița. Și chiar dacă îi vei comunica educatoarei părerea ta, îți va promite că va respecta asta, nu te vei trezi cu hârtiuțe cu versuri în ghiozdănel, dar va veni sfârșitul anului. Vei fi anunțată că au o mică festivitate de închidere pentru care trebuie să învețe câteva strofe, voi trebuie să puneți niște bani și să-l îmbrăcați pe copil în te miri ce.

(La Victor a fost frac. Știți, eu îmi îmbrac copilul, de obicei, în frac. Așa că am casa plină de așa ceva. Nici nu știu pe care să îl aleg! Glumesc, of!)

Urmează o zi în care alergi ca nebuna să cauți frac pentru un copil de 3-4 ani. “Sunteți nași? Nu, doamnă, dar pijamaua i-a rămas mică, n-am în ce să-l culc.” Știți cât costă un frac? Mai bine! Partea proastă e că, în alți ani, eu am și dat banii ăștia. Alți bani îi mai dai la grădiniță pentru fotograf, fotografii, prăjiturele, sucuri, cadouri și ce-o mai fi.

Urmează festivitatea, unde copiii stau într-o parte și părinții în alta. Unii sunt așezați ca la expoziție și li se tot strigă să nu se mai miște, din partea cealaltă alții le fac cu mâna și le zâmbesc printre blițuri. Începe spectacolul. La semnul doamnei educatoare, omuleții încep să cânte ceva ce nu prea se aude pentru că sunt vai de ei, de pe margine li se fac semne disperate fie să cânte mai tare și să zâmbească, ba chiar sunt puși să mai și danseze. Urmează și etapa de individual sau individual-compus. Sunt scoși, pe rând, un pas în față să spună poezii. Adulții se uită, râd, aplaudă. Copilul e terminat, își mușcă buzele, își roade cămașa, își strînge fusta în mâini sau plânge. “Dar de ce plângi? Mami e aici!” Da, mami e undeva printre toți străinii ăia care se uită la tine.

Dar să revin la ce voiam să vă zic. Anul acesta, Victor nu a fost la serbare. Punct.

Să ne fie de bine!

Cu drag,

Mama-unui-copil-care-nu-știe-nicio-poezie

Citește și cartea noastră, ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”.

Eu n-am furiș. Dialoguri marioneze

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație