Episodul 69: Momentul meu…

Nu e nimic, dar nimic, care să-mi încarce bateriile și să mă relaxeze așa cum face o dimineață petrecută cum trebuie.

Mă trezesc devreme, uneori chiar foarte devreme, în fiecare zi.

Îl pup pe Victor în somn și plec de lângă el. Îmi fac o cafea și mă retrag în “camera mea”, care e și loc de lucru și sală de mese, și loc de joacă și de toate, dar nu asta contează, important e că de la fereastra ei văd răsăritul.

Nimic, dar nimic pe lumea asta, nu se compară cu răsăritul. Ăsta e momentul meu! Scriu sau citesc în timp ce soarele răsare, îmi beau cafeaua într-o liniște deplină și savurez secundele.

De când a apărut Victor pe lume, timpul și spațiul s-au diminuat grav.

În primii ani, am stat numai amețită. Nu-mi găseam locul nicăieri, nu mă puteam odihni (deși dormeam mult), nu reușeam să mă coordonez și nimic nu-mi ieșea cum trebuie. Totul mergea pe dos, iar asta mă obosea cumplit.

Am trăit așa până în noaptea în care n-am mai avut deloc somn. Atunci m-am ridicat din pat la ora 4 și mi-am început ziua. Când s-a trezit copilul eu eram cu toate treburile făcute: mâncare, curățenie, duș, păr aranjat. Așa am descoperit diminețile. Acum aproape 2 ani.

De atunci, zi de zi, mă trezesc pe întuneric și fac balet prin casă.

Am învățat fiecare piesă de parchet care scârțâie și o ocolesc. Știu, fără să aprind lumina, unde sunt toate lucrurile de care am nevoie. Provocarea fiecărei dimineți este să nu fac niciun zgomot. Fac tot felul de șmecherii prin bucătărie. Aprind aragazul cu chibritul, pentru că butonul nu e chiar atât de silențios. Pun două șervetele pe masă, înainte să așez cana pentru cafea. Folosesc o linguriță de plastic ca să nu reproduc sunetul care mi-a distrus diminețile din copilărie: lingurița în cană – tata avea o obsesie – cafeaua trebuia amestecată bine, adică energic și zgomotos. Iar după ce termin cu bucătăria, fac balet cu cana de cafea în mână și mă retrag la lumina acvariului, lângă fereastră.

Și ăsta e timpul meu.

E momentul zilei în care nimeni nu mă strigă, nimeni nu îmi cere nimic, nimeni nu mă sună, nimic nu e urgent. Mă simt, cumva, în afara programului. Mă simt ca un pușcăriaș care are ocazia să iasă zilnic pe poarta închisorii și iese, dar niciodată nu pleacă. Se întoarce de fiecare dată înapoi, după ce simte un pic libertatea.

Așa sunt eu. Am găsit momentul în care să mă pot bucura clandestin de libertatea de a fi singură și nu-l ratez niciodată. Dacă îl ratez, sunt neom toată ziua… De parcă dimineața m-aș conecta la energie și m-aș încarca pentru tot restul zilei. Și chiar așa și e!

În diminețile pe care le petrec singură am timp pentru toate.

Cel mai mult mi se pare că am timp să mi se facă dor. Dorm cu Victor în pat de când s-a născut. Adoarme pe mine, peste mine (skin to skin la 4 ani, da!). Îmi place să-l țin așa și mă gândesc un pic cu teamă la momentul în care nu va mai vrea asta (pentru că îl simt venind), dar spre dimineață îmi obosesc coastele și plămânii. Și atunci fug de lângă el și stau așa cât să mi se facă dor. El se trezește singur și mă strigă șoptit ”Mamiiii!”, iar eu alerg la el în secunda următoare. Îl țin în brațe, îi fac masaj pe mână, îl pup pe bărbie și pe frunte și pe ceafă, îi fac masaj la tălpi și la spate și nu mă opresc decât atunci când se trezește de-a binelea. Și așa începe ziua noastră… Și e tare bine!

Să mă iertați, poate așteptați de la mine să scriu despre o nouă aventură cu Victor, dar așa e când mă apuc de scris dimineața… E momentul meu!

Să fiți iubite!

PS: Și tot în momente din astea am și scris! Am scris ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, carte apărută la Multi Media Est. Eu mă mândresc și cu ilustrațiile făcute de Tuan Nini. Bine, și cel mai mult mă mândresc cu copilul ăsta, care mi-a dat un car de inspirație și tone de material. Cartea se poate comanda de AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație