Episodul 78: Copiii altor mame

Nu-mi plăceau copiii. Eram mică și tinerică și nu înțelegeam cum oamenilor le plac. Îmi aduc aminte că prietena mea “devora” toți bebelușii. Orice bebeluș care îi ieșea în cale era luat în brațe, pupat și răspupat până la epuizare, gâdilat și îmbrățișat.

– Uite ce scump e! Ia-l și tu în brațe!

Mie nu-mi plăceau. Bebelușii mici, mici, mici nu mi s-au părut niciodată frumoși. Plângeau mult și făceau caca pe ei. Cei mai măricei un pic îți băgau degetele în ochi, te luau de păr și te umpleau de bale (atunci când nu regurgitau). Așa că… nu-mi plăceau copiii. Nu-mi plăceau și nici nu înțelegeam cum puteau fi plăcuți. Îmi imaginam că, vreodată în viața asta, un singur copil îmi va putea fi pe plac: al meu.

Și am crescut. Am devenit femeie și ceasul biologic a sunat. Am vrut un copil. Cât am fost însărcinată, m-am întrebat cum va fi după ce voi naște. Atât de rece mă lăsaseră copiii în toată existența mea, încât acum mă zvârcoleam nopțile cu gândul că nu-mi voi putea iubi copilul, că voi da greș.

Aveam impresia că e nevoie să am un copil frumos ca lacrima pentru a-l iubi. Dar am născut și prima întâlnire cu Victor a fost ceva ce nu voi putea uita niciodată. Atunci am descoperit și eu că îmi plac copiii, de fapt. Mă rog, îmi plăcea numai unul, dar tot era un progres.

Prima întâlnire cu copilul tău e ceva ce nu se uită. Sincer vorbind, Victor n-a fost un bebeluș așa cum vedeam eu prin cărți sau prin reviste. Era roșu-vinețiu, cu o gură mare și făcea o gălăgie cumplită. Era urâțel, dar frumos. Nu știu cum să vă zic, nu știu dacă mă înțelegeți… Era urâțel, sincer vorbind, dar parcă nu mă uitam cu ochii la el, parcă mă uitam cu sufletul și vedeam cel mai frumos copil din lume. Știam că e cel mai frumos pentru că e al meu. Știu, în continuare, că e cel mai frumos din lume pentru că e al meu. Știu, mai departe, că va rămâne cel mai frumos din lume pentru că e al meu. Știu sigur că asta nu se va schimba. Ceea ce era de schimbat, s-a schimbat deja: au început să-mi placă toți copiii.

Acum nu mai văd că fac caca pe ei, nu mai aud gălăgia, acum îi văd cu ochii sufletului și știu că dincolo de toate fiecare este copilul unei mame despre care știu cu câtă iubire îi privește și înțeleg atât de bine asta, încât nici eu nu prea mă pot uita altfel. Într-un fel, după ce ai un copil, nu ești numai mama copilului tău. Când ești mamă ești, câte puțin, mama tuturor copiilor. Am realizat asta abia azi, când Victor mi-a declarat că o iubește pe mama prietenului lui.

– Da?

– Da, mami, o iubesc și pe ea, dar și pe tine.

– Nu știam că o iubești și pe mama lui Dragoș.

– O iubesc, mami! O iubesc pentru că e mamă și toate mamele tlebuie iubite…

Copiii știu (întotdeauna) mai bine! … mamele celorlalți copii sunt, într-un fel, și mamele lor, la fel cum copiii celorlalte mame sunt și copiii noștri.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație