Episodul 80: De ce am devenit mamă?

Acesta nu este un text despre motive. Nu, aceasta este întrebarea pe care mi-o pun eu, în anumite situații.

Știu și simt, la fel ca toate mamele, că ăsta cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața, că e sufletul, că e scopul dintr-o viață, că e viața, că e lumina ochilor, dar vă rog să nu dați cu pietre când vă spun că eu mai am și momente în care, parcă, mă decuplez. Am niște momente proaste, ca niște scurtcircuite în care ajung să mă întreb de ce oare am făcut un copil? Nu puteam eu să stau liniștită?

Nu puteam eu să stau pe budă în liniște? Nu cu un copil care intră de fiecare dată peste mine și are impresia că, dacă sunt pe tron, sunt automat prizoniera lui pe care o face/vrea s-o facă fie mumie din hârtie igienică, fie vrăjitoare rea ciufulindu-i părul și apoi trăgând cu pistolul cu apă în ea.

Nu puteam eu să-mi aranjez părul în liniște? Nu cu un copil urcat pe colțul căzii, în picioare, într-un echilibru fragil, strigând în gura mare: “Fac un salt peliculooooos!” și pregătindu-se să sară pe mașina de spălat (cam la 1 m distanță).

Nu puteam eu să mă duc liniștită la cumpărături? Nu cu un copil care ia pe furiș tot felul de produse de pe rafturi și le ascunde printre cele din coș, altfel încât să le găsesc la casă, înainte să plătesc. Asta în cazul în care nu se oferă tot el să le pună pe bandă și trec eu la pus în sacoșă, astfel încât le și plătesc…

Nu puteam eu să gătesc liniștită? Nu cu un copil care îmi pune în ciorbă (pe ascuns) un pumn de piese mărunte de lego, pe post de ingredient magic, și așteaptând să mănânc și să-i spun dacă e bună.

Nu puteam eu să merg ca o doamnă cu taxiul sau în locuri publice? Nu cu un copil care, atunci când are spectatori, se găsește să mă întrebe dacă am făcut pârț sau caca și, eventual, se mai și dă mare că mama lui face cel mai tare pârț sau cel mai tare caca din lume.

Nu puteam eu să merg liniștită prin casă? Nu sub amenințarea pieselor de lego, mașinuțelor, trenurilor. Piesele de lego, până la urmă, sunt destul de inofensive, mașinutele și trenulețele sunt mai păcătoase pentru că, dacă le iei cu talpa plină, riști să cazi să-ți spargi capul!

Nu puteam eu să mă duc liniștită la supermarket? Nu cu un copil care, cât stau eu la casă, el se cațără pe raftul pe care clienții își lasă bagajele și scandează diverse lucruri, invitându-i pe privitori să i se alăture: “Ma-io-ne-ză cu-ba-ne-ză!” Și acum toată lumea cu mine: “Ma-io-ne-zăăăăăă cu-ba-ne-zăăăăăă!” (Nu mă întrebați, că nu știu de unde a scos-o). Și, în plus, toată lumea uitându-se în toate părțile și întrebând: “Care-i mă-sa? Și luați, doamnă, copilu d-acolo! Și mai ziceți-i, doamnă, să tacă, deranjează un magazin întreg! Da ce are, doamnă, de urlă așa? De ce strigă așa?” Răspunsul meu în astfel de situații e simplu: “De foame.” Oamenii se blochează când aud așa ceva și, cât stau ei blocați, eu am răgazul să părăsesc locul fără scandal. După mine, potopul!

În momentele astea, mă întreb, în adâncurile minții mele, oare de am făcut eu un copil? De ce n-am stat așa? Dar îmi trece repede, când mă gândesc cum ar fi fost fără el. De fapt, nu m-aș vedea stând pe WC fără el pe lângă mine măscărindu-mă. Nu m-aș vedea ducându-mă la cumpărături altfel decât cu el băgând în coș diverse (așa am ajuns să avem un set de ace de cusut, bețișoare parfumate, agrafe de birou colorate, elastice, săpunuri, vegeta etc). Și nu m-aș vedea ducându-mă cu el în liniște pe undeva, de fapt. Sunt fană pârțuri, caca și maioneză cubaneză!

Aaa, și sunt și cel mai mult iubesc jocul “pipi la țintă”. Se joacă în puța goală, la o distanță considerabilă de vasul de toaletă, și provocarea este să centrezi jetul de pipi pe mijlocul vasului. Pur și simplu îl ador!

Ah, ce minunat e să fii mamă!

(Îmi zic asta de fiecare dată când șterg pipi de pe gresia din baie.)

Despre aventurile cu Victor și alte discuții ”savante” pe care le avem, puteți citi în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație