Episodul 83: Moș Crăciun, acest Bau-Bau bun

Relația mea cu Moș Crăciun a debutat prost. Îmi amintesc că aveam câțiva anișori și mama, chiar în seara cu pricina, s-a găsit să mă îmbăieze. N-am înțeles rostul acestei băi. Venea, cumva, în afara programului, dar cum nu-mi permiteam să comentez din motive pe care le veți afla un pic mai jos, am tăcut și am stat cuminte la apă.

După ce am ieșit din baie, am fost transportată în cameră, unde am găsit sub pernă cadoul de la Moșul.

Bucuria venirii lui a fost imediat ștearsă de desfacerea cadoului. Îmi adusese o pereche de izmene băiețești, bleu, vătuite și o pușculiță. Știți pușculița aia în formă de porc? Așa mare, grasă, cu flori pe ea? Sigur o știți. Dacă n-o știti, dați un search pe google “pușculiță anii ’80” și apare.

Am priceput ce e cu izmele, că e iarnă, că e frig, că Moșul a zis să fie practic, dar cu pușculița??? Nici nu știam ce e. Am zis că e un simplu porc înflorat. Am întrebat ce fac cu el. “Îți pui banii în ea, e o pușculiță, și îi strângi acolo!”

Ceeee? Ce să fac eu cu o pușculiță??? Ce să pun ea? Bani? De unde bani?

Eu nu văzusem în viața mea banii la față. Să vă explic: totul se întâmpla undeva prin anii ’80, când ai mei stăteau destul de prost cu banii. Bine, n-au stat niciodată minunat la capitolul ăsta, dar îmi amintesc că atunci era greu de tot. Nici măcar haine nu prea îmi cumpărau. Lucra mama la andrele cât era iarna de lungă. Doar chiloți n-am avut tricotați, în rest… am avut orice. De jucării, ce să vă zic? Nici nu se mai punea problema. Mă chinuiam tot anul să stau cuminte că știam că vine Moș Crăciun. “Nu face aia, că te vede Moș Crăciun! Nu face cealaltă, că te vede Moș Crăciun!”

Moș Crăciun era, cel puțin la mine în sat, un fel de Dumnezeu al copiilor mici. Era omniprezent și atotputernic. Ai spart un pahar? Adio! Nu mai vine Moș Crăciun! N-ai mâncat tot la masă? Adio! Nu mai vine Moș Crăciun!

Dar cum mă vede? Îi întrebam în repetate rânduri pe adulții din jurul meu. Vedeam și eu că nu e pe acolo… “Păi nuuu, că el vede, el știe tot. El te vede pe tine, dar tu nu-l vezi pe el!”

Măi să fie! Așa am trăit o bună partea din copilăria mea. Cu teama că, pe undeva, cineva mă vede și acel cineva e chiar Moș Crăciun. Îmi amintesc că nici nu pierdeam mult timp nici măcar pe “tron”. Mă speria gândul că Moș Crăciun m-ar putea vedea în fundul gol.

La fiecare colț, eu mă uitam de Moș Crăciun, mă tot gândeam că poate îl văd, că îl tot vedeau ai mei, dar până mă uitam eu, dispărea. Era un fel de Bau-Bau, dar era bun și își spăla păcatele aducând cadouri (o dată pe an, dar era bine și așa). Pe vremea aia nu era cu scrisoare. Sau poate nu mi-au spus mie ai mei. Nu! Moș Crăciun știa ce să-ți aducă! Se uita la tine tot anul și, când venea Crăciunul, știa de ce ai nevoie. Ce-o fi văzut la mine în anul în care mi-a adus pușculița nici acum nu știu. De la pușculița aia am prins și niște speranțe din astea fabuloase cum că Moș Crăciun știe el ce știe și ne vom îmbogăți. După un an, primeam altă pereche de izmene și tot săraci eram. Atunci am început să cred că eu chiar nu sunt cuminte, pentru că mie Moș Crăciun nu mi-a adus niciodată ce mi-am dorit.

Mi se mai întâmplă și acum să aud părinții amenințându-i pe copii cu Moș Crăciun. Ba că e la geam, ba că e prin casă.

Dragi părinți, haideți să-l lăsăm pe Moș Crăciun să fie Moș Crăciun. Haideți să lăsăm copiii să creadă în dorințele lor. Să creadă în această magie și să fim parte din ea. Să le dăm o poveste frumoasă, nu una cu un moșneag bărbos și supraponderal care ne spionează prin fel și fel de moduri.

Victor știe că Moș Crăciun are o putere magică prin care ghicește gândurile copiilor și le aduce tuturor, într-o singură noapte, ceea ce-și doresc. Victor are deja planul făcut: vrea să-i facă pâine și o salată și să-i lase lui Moș Crăciun un pachețel sub brad. “Tlebuie să ne gândim și la el, mami, că și el se gândește la noi!”

Nu e simplu să avem grijă de o poveste. Și, de curând am simțit pe pielea mea că nici ieftin nu e… Victor vrea tabletă și motocicletă pentru copii!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație