Episodul 84: Minciunile cu care murim

Vedeam prin filme și mi se rupea inima. Îmi spuneam, în sinea mea, că e doar un film și că, în realitate, niciun părinte nu și-ar minți copilul că va ajunge la serbarea/petrecerea lui, știind de fapt că la acea oră va fi în altă parte a orașului. Nu mi se pare grav ca un părinte să nu ia parte la un eveniment important din viața copilului. Se mai întâmplă! Și chiar nu e grav, copiii ne înțeleg și ne iartă. Ce mi se pare cu adevărat grav este să-ți minți copilul că vei ajunge și să nu apari.

Nu voi uita niciodată ochii lui Victor, de undeva de pe scenă, cântând “Steaua sus răsare” și uitându-se când la mine, când la toate fețele părinților din sală să-l vadă undeva pe tatăl lui. Nu voi uita niciodată fericirea de pe chipul lui când m-a văzut că am ajuns. N-am fost printre primii părinți veniți la fața locului și se simțea un pic stingher. N-am să uit nici tristețea din ochii lui atunci când i-am spus că tati va întârzia puțin. N-am să uit nici cum, pe parcursului programului artistic, Victor devenea tot mai trist. N-am să uit nici cum s-a ridicat dintre toți și, în plină scenetă, a traversat scena și a venit la mine, în public: “Mami, vleau să melgem acasă. Nu mai vleau să cânt nimic!”

N-am să uit nici cum s-a retras într-un colț, în momentul în care Moșul împărțea cadourile și a început să plângă nu pentru că el încă nu primise, ci pentru că tati întârzie prea mult.

Nu am să uit nici cum mi-am înghițit lacrimile atunci când am decis să-i spun că nu cred că tati va mai ajunge…

Ne-am îmbrăcat într-o totală liniște și ne-am pregătit de plecare. Am coborât treptele clădirii ținându-ne de mână, fără să scoatem vreun cuvânt. Am decis să mergem pe jos spre casă. Simțeam că aerul rece al serii ne-ar face bine. Dar “Mami, poți să mă iei în blațe?” Aveam geanta mea, punga cu cadoul lui, ghiozdănelul și punga cu costumul lui de serbare. L-am luat în brațe numai la gândul că va pune capul pe umărul meu și astfel voi putea să-mi scap măcar două lacrimi fără ca el să mă vadă. Același lucru a făcut și el. Am mers așa, încet și plângând, până când nu mi-am mai simțit mâinile. Simțeam că îmi explodează pieptul și că nu îmi mai pot coordona picioarele. M-am pus pe o bordură, cu toată rochia mea (pe care o îmbrăcasem special pentru serbarea lui) și cu toate bagajele și ne-am odihnit acolo, cu el tot în brațele mele și tot plângând.

– Hei, mami, vlei să melgem acasă și să ne uităm la un film?

– Daaaaa! Ce idee bună! Ce film ai vrea?

– Ăla cu călătolia plin vulcan.

Și-a șters lacrimile cu eșarfa mea, mi le-am șters și eu  și ne-am continuat drumul spre casă. Abia pe scările casei a cerut să-l las din brațe. A vrut să urce singur.

N-a mai scos absolut niciun cuvânt despre tatăl lui. N-a mai avut nicio întrebare, deși mă așteptam la o sută. S-a uitat la “Călătorie spre centrul Pământului” și a cerut să revadă de cinci-șase ori scena în care Sean află că tatăl lui a murit. “Îmi vine să plâng mami!” Și a plâns. Am plâns amândoi. Din nou. La culcare, când aveam impresia că e chiar adormit, s-a întors și mi-a spus că încă îi mai dau lacrimile de la film: “Nu se poate, mami, nu e nolmal ca un copil să aibă un tati și tati să moală!”

Da, nu e normal. Așa cum nu e normal nici ca un copil să aibă un tati sau o mami care să-l mintă. Nu! Copiii trebuie să știe adevărul. Așa cred și simt eu! Fiecare copil merită să nu fie mințit. Și nu spun asta numai pentru că mi-a fost cumplit de greu mie, ca mamă, când tatăl lui l-a mințit, ci cred că pentru ei o minciună nu e numai o minciună și atât. Pentru ei, cu fiecare minciună, murim câte puțin…


Pentru că ne dorim să îți oferim materiale și experiențe care să îți îmbogătească viața de părinte, am creat un scurt chestionar care să ne ajute în acest sens. Completarea lui poate dura până la 8 minute. Și pentru că apreciem fiecare minut pe care ni-l acorzi, punem la bătaie 30 de cărți de parenting. La sfârșitul chestionarului lasă-ne adresa ta pentru a te înscrie automat în tombolă!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()