Episodul 87: Și mamele sunt copii…

Mama lui Victor

Victor, de când îl știu eu ducându-se la grădiniță și de când se știe el ducându-se la grădiniță, a avut un singur hatâr: Să vii prima să mă iei! Mama mea trebuie să fie prima!

Nu vă spun ce stres e pe mine în fiecare zi. Nu vă spun cum îmi împart treaba la birou, cum calculez și cum stau cu ochii pe ceas începând cu 15.50, astfel încât să mai apuc să mai fac câteva ceva până la 16.00 și să rup ușa. Calculez pașii, am scurtăturile mele, calculez traficul din ochi și reușesc să ajung. Nu ajung prima, dar măcar sunt printre primele.

Astăzi am avut o zi din aia… Știți voi… zilele alea în care nu merge nimic, totul se mișcă în reluare, se anulează lucruri, se schimbă planuri, îți vine ciclul, îți scapă un ochi la ciorap, ai bagaje, trebuie să ajungi în 10 locuri, nu găsești taxi. Era cât pe-aci să nu ajung… Dar am ajuns, cu chiu cu vai…

– Mamiiii, ce bine c-ai venit! Hai, stai jos, eu mă duc să mă mai joc un pic!

Și îmi aduce un scaun. Numai de stat pe scaun nu avea chef! Îl rog frumos și prea frumos să mergem. Nimic. Insist. Și insist. Și insist. Și, până la urmă, se lasă înduplecat. Dar nu se putea îmbrăca, avea chef să ne gâdilăm, să ne pupăm, să se agațe de gâtul meu, să mi se facă ciorchine pe picioare, să țopăie. Am respirat adânc de câteva ori, am încercat să număr… Mă uitam la el și îmi tot spuneam: Potolește-te, fată, că îi strici starea copilului!

Am reușit. Am ajuns acasă cu bine. Dar acasă ce să vezi? Cine avea chef să facă niște biscuiți cu stafide și să ne distrăm cu cocă? Doar nu eu! Evident, Victor! Mno, hai să facem asta și poate mă relaxez. Ne punem șorțurile și punem de cocă.

Între timp, eu mai făceam câte ceva administrativ, mai vorbeam la telefon, mai puneam o rufă în mașină, mai spălam o farfurie, mai puneam ceva în cocă, îl mai ajutam pe el să amestece și tot așa. Ce făcea Victor în tot acest timp? Da, făcea coca, dar mai făcea ceva. Vorbea! Dar vorbea! Și vorbea de nu se oprea. Și dacă nu îi răspundeam, țipa.

Nu stiu voi, dar eu de multe ori obosesc. Obosesc să vorbesc despre avioane, rachete, caca, trenuri, stele, sânge, munți, zâne, cai și multe altele care nu îmi vin în cap acum. Pur și simplu, ajung în punctul în care mi-aș dori ca Victor să aibă un buton de PAUZĂ, să-l apăs și să se facă liniște. Nu mult, 5 minute doar. Am încercat să mă duc în baie și să stau câteva minute.

– Maaaaami, am găsit o stafidă uriașă! Vino s-o vezi! Hai, maaaami! Maaaami, unde ești? Maaaami, stafida asta e ucigașă, salvează-mă! Mama meaaaa, mă omoară! Ajutooooor!

În momentul ăla am văzut negru în fața ochilor. Mă vedeam repezindu-mă la bucătărie și mâncând stafida, pur și simplu. Am ieșit din baie și nu știu cum am reușit să fiu calmă, ba chiar să mimez o luptă cu o stafidă ucigașă care atenta la viața copilului meu. Ei bine, în joaca asta am și mâncat-o, așa cum îmi imaginasem, dar copilul s-a distrat.

În fine, mi-am păstrat calmul până când am băgat fursecurile la cuptor. Atunci a început ”distracția”. Victor era ca o minge de ping-pong sărind pe lângă cuptor și întrebând din 2 în 2 secunde când sunt gata. Cum îi spuneam că mai trebuie să le lăsăm un pic, cum țipa și mai și mai tare, exact ca Dl Goe:

– Vreau fursecuuuuri! Acum!

Și iar o lua de la capăt. Numai că, la un moment dat, parcă mi-a venit și mie rândul să țip… După ce a răcnit el că vrea fursecuri ACUM, am răcnit și eu ca un dinozaur:

– Nu mai țipaaaaa! NU-MAI-ȚI-PA!

Tare. Cât de tare am putut. S-a făcut liniște. 30 de secunde.

– Dar tu de ce țipi, mami?

M-am simțit ca ultimul om. Am vrut să-i răspund, dar n-am avut ce. Doar l-am luat în brațe și i-am spus că îmi pare rău că am facut-o. Mi-a spus că și lui îi pare rău:

– Nu-i nimic, mami, stai liniștită, e în regulă. Mamele și copiii mai și țipă câteodată.

Într-un fel, până acum credeam că eu sunt adultul, eu sunt cea mai mare și eu trebuie să fiu calmă și liniștită și să am grijă de el. Dar nu e chiar așa. Sunt, de fapt, un copil mare care are grijă de un copil mai mic. Și copiii mai au și zile proaste, iar când au zile proaste, țipă… Așa cum am făcut noi… Sau poate mă înșel. Sau poate îmi place să mă mint așa pentru că mă simt mizerabil când îmi amintesc cum am răcnit la el. Sau poate mă simt mizerabil pentru că știu că își va aminti el.

Nu sunt altceva decât un copil frustrat care, în loc să facă un tantrum, scrie acest text…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa