Episodul 89: M-am trezit având succes

Cineva mi-a spus, la un moment dat, un lucru care mi-a rămas în minte. Suna frumos și mi-a plăcut. L-am reținut. Îmi plăcea să-l mai zic, din când în când, către prietenele mele mame. Am ținut-o așa până într-o zi. Atunci am început să întorc pe toate părțile chestia asta. N-am încetat vreo două zile să mă gândesc la: “Îți dai seama că ai avut succes ca părinte atunci când devii inutil”. Pam pam!

Da, ok, înțeleg… Atunci când copiii nu mai au nevoie de noi, înseamnă că ne-am făcut bine treaba. Oare? Dar dacă eu sunt, cumva, o mamă îngrozitoare pentru copilul meu și el face face tot posibilul să scape cât mai repede de mine? El o să se descurce singur și eu o să devin inutilă… Asta înseamnă că am avut succes?

Eu, de exemplu, am făcut tot posibilul să scap de ai mei. Am plecat la 14 ani de acasă. Am locuit patru ani într-un cămin de liceu, la 50 de km de casă. Veneam la ai mei de cel mult două ori pe lună. După liceu, am venit în București pentru facultate și legătura mea cu casa părintească s-a cam rupt. Nu-mi era dor de părinți. Ultima amintire pe care o am legată de dorul de mamă e de când eram prin clasa a IV-a. Mă duseseră la bunici, în alt oraș. După ce am stat jumătate de vară acolo, am început să plâng că mi-e dor de mama și că vreau acasă. Bunica a sunat la mama la serviciu și i-a cerut să vină să mă ia. A venit, dar a venit după o săptămână și m-a certat câteva zile: Ce e prostia asta? Ce? Mureai dacă mai stăteai? Ce dor să-ți fie? Ce e asta? Ești copil mare! Cum să-ți fie dor? Așa am învățat că dorul nu îmi e permis. După asta, m-am închis într-un cocon și, când am mai crescut, am plecat cu tot cu cocon în lume. Nu mi-a mai fost niciodată dor de casă sau de părinți.

Ei bine, acum eu nu vreau ca Victor să fie ca mine. Mă rog, nici eu nu-s ca mama, dar nu mă înțelegeți greșit, nu îl vreau dependent de mine, nu vreau o relație sufocantă cu el, dar acum, când simt că are, încă, atâta nevoie de mine, mi-e bine. Nevoia lui de mine mă împlinește, mă face să mă simt completă, mă face să mă simt mamă.

Mi-e teamă de momentul în care puiul meu va zbura singur… De fapt, nu mi-e teamă de moment, mi-e teamă de mine în momentul acela.

Am avut un fel de preview în acest weekend. Pentru că Victor se culcă foarte târziu în fiecare seară și pentru că pe mine mă ajunge oboseala peste săptămână, în weekenduri așa aș dormi… de nu vă imaginați!

Ei bine, era sâmbătă dimineață, era aproape 10 ceasul și eu abia deschideam ochii. Când mă uit, Victor nu era în pat. Mă ridic repede, speriată, și îl găsesc pe el la masa lui de lego, stând frumos pe scaun. Își cărase jumătate de frigider pe masă și pe lângă masă și mânca. Își pusese lapte și cereale în castron. Își scosese brânză, cașcaval, castraveți, icre, ardei, unt, gem, pâine și slănină (!?). Cât eu dormeam de rupeam patul, copilul meu era independent prin toată casa.

– Ce faci, Victor?

– Mănânc ceva. Ție ți-e foame?

Îmi era. Am tras și eu scaun și am mâncat din câmpeneasca lui cu poftă și cu un sentiment de inutilitate acută. Mâncam și mă gândeam, mâncam și mă gândeam… Și mă uitam la el cu câtă responsabilitate își așezase totul pe masă.

– Puteai să mai dormi, mami, așa e?

(Cine? Eu????)

– Da, puteam. (Am recunoscut.)

– Dar ți-a fost foame, e adevărat?

(M-a prins!)

N-am mai știut ce să zic…  La naiba! Nu numai că am devenit inutilă pentru el, dar îmi mai și poartă de grijă. Ce succes pe mine, la nici cinci ani ai lui!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație