Episodul 93: Când începe să (nu) conteze mărimea?

Jurnal de mama/Totul despre mame

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenera de joacă a copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită de tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Serile noastre sunt numai mâncare, jocuri și povești. Inventăm vreo salată, mâncăm și povestim ce am făcut peste zi, după care tragem un Catan, un șah sau un “Comoara piraților”.

Aseară am făcut o salată cu multe semințe, cu morcov ras și cu brânză. Am mâncat mai mult râzând și ne-am apucat de joc. În timpul jocului, Victor a început să povestească despre ce i s-a întâmplat în timpul zilei.

– Cel mai urât moment, mami, a fost când Tudor mi-a arătat puța!

Aoleu! Hai că pe asta n-o vedeam venind! Ce mă facacum? Vai de mine!!! 

– Păi de ce, Victor?

– Păi n-a fost bine! zise el rupt de tristețe.

Aoleuuuu! Doamne! Ce se mai întâmplă pe la grădiniță. Din seria “mare ți-e grădinița, Doamne!”

Nici nu mai contează cum de s-a petrecut asta, important era că el era supărat. Am și aflat, până la urmă, cum au decurs faptele. Simplu! S-au dus la baie și le-au măsurat. Ce mare lucru?

– Păi ce n-a fost bine? Ce nu ți-a plăcut?

– Nu mi-a plăcut pentru Tudor are puța mai mare ca a mea!

Uite așa! Ia să te văd ce mai faci acum! Pffff!

Ce-i spui unui copil de aproape cinci ani când se plânge că are puța mică? Îi spui că va crește. La vârsta asta, chestia asta este adevărată. Dar ce te faci că el tot trist rămâne? Crește, crește, dar ideea e că acum e mică! Te apuci să-i spui că nu contează mărimea. (Da?) Da, nu contează, dar:

– Știu că nu contează, dar a mea e mai mică.

Și dacă stai bine să te gândești, chiar așa e. Gândul că mărimea n-ar conta nu ți-o face, brusc, mai mare și nici nu te face să uiți că e mică. Tot așa rămâne!

– Lasă, mamă, că o să mai crești și tu și o să-ți mai crească și puța.

Norocul meu a fost că Tudor este un pic mai mare. Cam cu un an și ceva. Deși, sincer vorbind, am impresia că n-am făcut nimic cu asta. Adică am făcut mai mult rău decât bine. Am reușit să amân un pic termenul dezastrului. Peste un an (dacă Tudor nu va pleca la școală, Doamne ajută!), sunt convinsă, va avea loc, din nou, o nouă confruntare. Și atunci, zic, hai să-mi salvez pielea mea și poate salvez și puța lui:

– Bine, Tudor o să fie mereu mai mare ca tine și va avea și puța, mereu, mai mare ca a ta.

– Da, știu. Dar crezi că Mihăiță o are mai mare ca a mea?

Trebuie să precizez că Mihăiță e de vârsta lui. DAR, la așa întrebare, ce răspuns să dau? Hmmm….

– Păi cred că e la fel ca a ta.

– Eu nu prea vreau să fie ca a mea. Aș vrea să fie mai mare a mea!

Of, Doamne! Ăsta a fost momentul în care am dat drumul la TV pe desene, ca o mamă incompetentă ce mă simt.

În acest moment, mă declar total depășită de chestia asta cu dimensiunea (deși e mică!).

Ajutor?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație