Episodul cinci: Întoarcerea (și treburile gospodărești)

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Am planificat o zi întreagă plecarea cu bicicletele de la Padina (cum așezăm bagajele, cum mergem, unde facem popas, unde mâncăm de prânz etc.). După calculele noastre, cu tot cu pauze (plus pauza lungă pentru somnul copilului), ar fi trebuit să ajungem la Sinaia undeva pe la ora 17.00.

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Dar nici ce din cort nu dezminte proverbul. La prima oră, Victor a început să protesteze:

– Nu lau tolt tâns! Tolt aici, nani aici! (Nu vreau cort strâns. Cort aici, nani aici!)

După rugăminți care au durat aproximativ o oră, copilul a binevoit să iasă din cort și să ne lase să-l strângem. Am ambalat totul așa cum plănuisem, ne-am ambalat și pe noi și am purces la drum. Prima jumătate de drum avea să fie cea mai grea, era drum forestier și mai era și de urcat. Așa că am mers ușurel, ușurel și pe unele bucăți am mers chiar pe jos.

Din toate planurile noastre făcute cu mult înainte de plecare, exclusesem un amănunt destul de important: APA. Așa ne-am trezit plecați la drum, pe caniculă, cu trei sticluțe mici de apă. Înițial am crezut că ne e suficientă. Până la prima pauză, când am golit una. Atunci ne-am dat seama că suntem într-o situație cam maro. Am ales să ne abținem noi, să bem cât mai puțină ca să aibă Victor de ajuns.

Au urmat multe pauze în care noi am băut numai câte o guriță de apă, cât să ne udăm gâtul. Soarele începuse să bată din ce în ce mai tare și noi încă eram pe porțiunea de drum care urcă. La început, am încercat să facem haz de necaz spunând bancuri cu beduini in deșert, dar până la urmă am cedat.

Nu era nici urmă de izvor pe nicăieri și eram distruși, iar Victor parcă ne făcea în ciudă. Stătea în scaunul lui, pe bicicleta lui taică-su, și striga cât îl țineau plămânii:

– Lepe lau! Lepe lau! Tatiiii, teta lepe lau! (Repede vreau! Tati, bicicleta repede vreau!)

Noi nu prea mai aveam vlagă și el țipa. Apa noastră se terminase și ne uitam cu jind la sticluța lui Victor. Până la urmă ne-am hotărât să luăm câte o înghițitură. Dar nici dacă am fi băut-o pe toată nu ne-am fi potolit setea.

Am mers mai departe, am luat o curbă și în fața noastră s-a întins asfaltul în jos, spre Sinaia, iar în dreapta susura un izvor într-o poieniță. Ne-am uitat unul la altul, eu eram convinsă că e Fata Morgana. Chiar n-a fost. Am băut apă pe săturate și am ales să facem popasul pentru somn acolo. Cum Victor n-avea niciun gând de somn, după o oră de insistențe, ne-am pus din nou la drum.

Știți cum alunecau bicicletele la vale pe asfalt? Așa cum țipase Victor că vrea să meargă (bineînțeles, când eram în porțiunea de drum pe care urcam): Lepe, lepe!

Știți ce țipa Victor acum?

– Peșteeee, tatiiii! Nu lepe lau! Nu lepeee! (Oprește, tati! Nu repede vreau!)

 

Treburi gospodărești

Ajunși acasă, spălam vasele în timp ce Victor era încă la masă. Mai avea să-şi bea cana cu lapte, dupa ce mâncase brânză cu gem.

În tot timpul ăsta bombănea diverse, printre care şi “ama pală” (mama spală). Atunci mi-am amintit că bunica mea avea o tehnică foarte practică pe vremea când eram eu de vârsta lui Victor. De fiecare dată când trebuia să mănânc ceva sau să beau, nu-mi cerea deloc sa fac asta. În schimb, începea să se învârtă prin toată casa și să se dea de ceasul morţii pentru că avea nevoie de vreo farfurie sau de vreo cană (după caz). Ce nu făceam eu ca s-o ajut pe mamaia? Cum se întâmpla de fiecare dată să am fix ce-i trebuia ei sub nas, aş fi fost în stare să mănânc oricât ca să-i dau ei recipientul… Bine, nu mi-a cerut niciodată vreo cratiţă, dar farfurii şi căni i-am tot dat.

Asă că îmi vine strălucita idee să folosesc aceeaşi tactică şi să-i cer copilului să bea laptele pentru că am nevoie de cană ca s-o spăl, că tot remarcase el ce fac. Victor nu zice nimic, iar tăcerea asta dubioasă m-a făcut să-l urmăresc cu coada ochiului. Aşa l-am văzut cum s-a dus la dulapul cu farfurii, a scos o farfurie întinsă, a pus-o pe masă şi apoi a deşertat în ea tot laptele din cană.

Laptele s-a întins pe toata masa, a curs şi pe jos, iar eu am privit mută tot acest spectacol. Mi s-au îngrămădit multe cuvinte în gură, dar au rămas acolo pentru n-am fost capabilă să articulez niciun sunet.

A spart Victor liniştea asta felicitându-se în timp ce punea cana în chiuveta:

– Avooo! Pală, ama!

Pală, ama, că tot ai zis că vrei să speli!

 

În episodul următor, Titoc merge la grădiniță. Păzea!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație