Episodul patru: Titoc și baloanele

Am devenit mamă la 23 de ani şi mi-era foarte clar ce am de făcut: trebuia să fiu sora mai mare, partenerul de joacă al copilului meu. Ce putea să fie aşa de complicat? Jumătate din existenţa mea fusesem copil, ştiam foarte bine cum stau lucrurile. Nu aveam cum să fiu depăşită e tot ce urma să mi se întâmple. Numai că…

 

Nu neclu!

Două obsesii are copilul nostru: trenurile și baloanele. Cu trenurile… ce să vă zic? E boală grea. Îi plac de orice fel: de jucărie sau adevărate, cu baterie sau fără, cu șine sau fără, mari sau mici, în realitate sau în poze, la gară sau la televizor. Cu baloanele e mai pretențios: îi plac numai cele mari. Dar scăpăm repede de pretenții pentru că toate baloanele, după ce sunt umflate, se fac mari. Tocmai de aceea cumpărăm mereu câte o pungă mare și eu umblu cu pompa de bicicletă în poșetă de fiecare dată plecăm pe undeva. Îi fixez un balonel pe “mompa mică” și stă cuminte. Dacă mă căutați prin buzunare e imposibil să nu găsiți cel putin un balon. Cu trenurile e mai complicat. Are nevoie de loc de manevră și, de când cu “uci-ci-ci”, în gura mare, la bancă, pe picioarele unei doamne, m-am lecuit eu de trenuri.

Și acum să spun ce era de spus că uite așa fac poveștile lungi. Eram la Padina și, în a treia zi de vacanță, a venit Balonul. Un balon despre care noi îi tot povestisem: că va fi maaaare, că se va ridica spre cer și spre nori și că ne va lua și pe noi să zburăm cu el. Singura obiecție a lui Victor:

– Nonu oșu! (Balonul roșu!)

– Nu știu, mami, ce culoare o să fie. O să vedem!

– Oșu!

– Roșu vrei tu? O să vedem!

– Nu neclu! (Nu negru)

– Bine, mami, nu vrei negru.

– Oșu.

– Da, roșu.

– Nu neclu!

– Nu, mami, roșu, nu negru.

– Da, oșu.

Lua pauză câteva minute, respiram liniștită, și iar îl auzeam:

– Nu neclu!

Discuția asta, cu mici întreruperi, a durat două zile. Până când a venit balonul.

Victor a alergat fără oprire până la locul unde balonul se pregătea de zbor. Nici nu se mai uita pe unde calcă, se uita numai pe cer. Probabil îi era frică să nu zboare între timp și să-l piardă. Se împiedica de pietre, cădea prin iarbă, se ridica și alerga iar strigând:

– Nonu maaaale oșu!

Până să ajungă lângă el, balonul a început să prindă contul în aer. Și l-a vazut! Tragedie! A fost cumplit… S-a oprit din alergat, a început să plângă și și-a luat fața în palme. Am crezut că s-a speriat când l-a văzut așa mare. Am vrut să-l iau în brațe să-l liniștesc, să-i spun că nu se întâmplă nimic, că nu-i face nimic. De unde? Nici nu m-a lăsat să-l ating. S-a pus în fund, pe iarbă și plângea. Când s-a mai liniștit puțin, printre suspinuri, am auzit:

– Nonu velde!

Era verde!

 

Epopeea continuă

Balonul apărea numai seara, iar Victor în fiecare zi spera că va apărea altul, roşu, aşa cum ar fi vrut el.

De fiecare dată când apărea era tot verde și deci… neinteresant. Într-o seară s-a dus mai aproape de el, dar nu alergând. S-a uitat la el, dar în timpul ăsta se mai juca și cu un băț prin iarbă. Nici balonul nu mai e ce-a fost, mi-am zis.

După vreo 10 minute, l-am auzit:

– Aide, ata nonu, toltu nostu! (Haide, gata cu balonul, cortul nostru!)

În drum spre cort s-a oprit la terasă și a cerut:

– Nac, totofi niți! (Cârnat și cartofi prăjiți!)

I-am luat. Știu, nu e bine, dar în vacanță are și el dreptul la abateri. În plus, și eu aș mânca din când în când cartofi prăjiți. Ține-mă pe mine numai pe supe și pe fierturi că nu te mai întelegi cu mine! Bănuiesc că e valabil și în cazul copilului meu.

După ce a mâncat a cerut cumințel la nani. L-am luat în brațe, am ajuns la cort și l-am ambalat de culcare. S-a băgat repejor în sacul lui, mi-a cerut să-i trag “mamalu” (fermoarul) și a adormit imediat.

Ne-am pregătit şi noi, am stins lanterna şi, când să închidem ochii, au început niște artificii. În secunda aia, Victor, care dormea deja de vreun sfert de oră, sare ca ars, se ridică în fund şi strigă:

– Nonuuu! Nonu poc!

După care a căzut ca retezat şi a dormit până dimineaţă. Am adormit şi noi, după ce am râs minute bune și după ce am imitat discuțiile cu el: oșu, nu neclu, male și nu poc.

Oricum, n-a fost prea afectat că ar fi făcut balonul poc. Era verde, deci…

 

Noi, baloanele

Și stați că nu s-a terminat. Cred că vacanța noastră ar fi putut foarte bine să se numească ”Două săptămâni în/cu/despre balon”. Când aveam chef să stăm liniștiți și să citim sau, pur și simplu, să ne uităm în sus, scoteam un balon mic, din bagaj, și eram salvați. Victor mai avea la dispoziție și pompa pentru saltele pe care o folosea cu succes.

Dar, cum orice minune ține trei zile… La noi a ținut mult mai mult, dar tot s-a terminat. Nu l-au mai atras baloanele. Cerea alte mai mari. De unde să cumperi baloane pe munte?

N-am avut de ales și i-am propus să fim noi baloanele lui că suntem mari. Doamne, câtă fericire. Nu știa pe care să-l mai umfle. Venea și ne băga furtunașul de la pompă în gură, împingea și noi trebuia să ne prefacem că ne umflăm. Ei bine, ne umflam până răsuflam. Adică ne ridicam brațele, ne umflam obrajii și apoi expiram și retrăgeam mâinile pe lângă corp.

Toată treaba asta ar fi durat toată ziua, dacă n-ar fi întâmpinat o problemă cu unul dintre baloane. Mai precis cu mine. Plictisită să mă tot întind, am rămas neclintită atunci când pompa îmi băga aer în gură. A insistat. A mutat furtunașul în mâneca hanoracului, apoi în buzunarul de la pantaloni. În continuare fără succes. A încercat din nou cu furtunașul în gură. Mi-am dat un ocol și m-a studiat, după care i s-a adresat tatălui:

– Ati, toci mem?

Taică-nu nu înţelegea nimic. Mă tot întreba pe mine: “Ai idee ce zice ăsta că vrea?” El nimic:

– Ati, toci mem?

I-am tradus: “Tati, scoci avem?”

– Nu avem, dar la ce îți trebuie?

– Mami paltă, pipici bebuie. (Mami spartă, lipici trebuie.)

 

În episodul viitor, Titoc se întoarce acasă. Uf! 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație