10 replici care ne scot din minți

10 replici pe care părinții nu vor să le mai audă de la necunoscuți

De câte ori nu ți s-a întâmplat să fii abordat de un necunoscut pe stradă, în parc, la magazin cu câte un sfat, o observație sau o părere necerută de nimeni? De vreo câteva ori înainte de a fi părinte și de multe, prea multe ori după ce ai devenit părinte?

Din motive care îmi scapă, necunoscuții au o dorință nebună de a-și da cu părerea despre copiii altora. Doar că, atunci când devii părinte este vorba chiar de copiii tăi.

Citește ”Pedepsiți prin Recompense”, de Alfie Kohn, și află de ce pedepsele și recompensele nu ar trebui utilizate nici de părinți, nici de bunici, nici de educatori! Cartea este acum disponibilă AICI!

Iată cele mai frecvente 10 replici pe care noi, părinții, am vrea să NU le mai auzim când suntem cu copiii noștri pe stradă, în parc sau chiar la noi acasă:

1. De ce plânge?

Prima oară când am auzit întrebarea asta, am fost pur și simplu șocată. Aveam în brațe un boț de om de câteva săptămâni, abia mă obișnuisem și eu cu ideea de a avea un copil, cu nopțile nedormite, alăptatul și plânsul. Oh, da, plânsul! Plânsul acela despre care ni se spune că e de foarte multe feluri pe care noi, mamele, ajungem cu timpul să le diferențiem: plâns de foame, plâns de somn, plâns de făcut caca și plâns de legănat. Sincer, nici acum, după șase ani și doi copii, nu știu să spun de ce plânge un bebeluș. Știu doar că voi încerca cele câteva variante la îndemână (alăptat, schimbat, legănat) și că, dacă nu merge niciuna, poate îl voi lăsa să plângă pentru că are nevoie să plângă la mine în brațe.

Dar pe tine, necunoscut intruziv, cu ce te ajută să știi de ce plânge copilul meu?

2. Vai, ce urât ești când plângi!

De îndată ce copilul devine mergător și vorbitor, binevoitorii necunoscuți încep să i se adreseze direct în efortul lor susținut de a soluționa probleme. Iar problema plânsului, statistic vorbind, îi deranjează foarte tare. Drept urmare, un vast repertoriu de replici, exclamații și strâmbături se pun în funcțiune atunci când un copil plânge:

Vai, ce urât ești când plângi!

Așa băiețel mare și plângi? Vaaaai, ce rușine!

Nu mai plânge, puișor, că vine baba cloanța și te ia!

Ia uite-l cum plânge ca un bebeluș!

… și câte și mai câte astfel de perle ale parentingului de la mijlocul secolului trecut. Oameni buni, lăsați-ne să ne descurcăm cu plânsul copiilor noștri. Vă rog eu, nu ne mai ajutați!

3. Nu mai plânge, uite, îți dă tanti o bombonică!

Nu, nu, nu, nu dați nimic copilului fără acordul părintelui. Nici dacă plânge, nici dacă se dă cu fundul de pământ. Nu știți ce probleme are acel copil în general și ce problemă are atunci în particular. Și, în definitiv, ce vreți să obțineți? Să se facă liniște în magazin, să vă puteți continua cumpărăturile sugerându-i copilului meu că problemele se rezolvă cu o bombonică?

4. Așa băiat mare și îți sugi degetul!

Și la însurătoare o să îți sugi degetul? Replica este însoțită de zâmbetul mulțumit al unei glume pe care noi părinții, ar trebui să o apreciem. Nu, mulțumim, nu o apreciem. Suptul degetului este absolut normal până la o vârstă, iar faptul că tu încerci să îl rușinezi pentru că așa știe el să se liniștească, nu o să-l ajute. Nu știm totul despre psihologia copilului, dar atâta lucru știm, totuși: umilirea și inducerea rușinii sunt și ineficiente și nocive!

5. Vai, o fetiță așa mare și încă poartă pampers!

Da, știm că atunci când ai fost tu mamă, dragă vecină de bloc, copiii ședeau pe oliță de la șase luni. Dar asta nu pentru că erau mai maturi, ci pentru că nu existau scutece de unică folosință!  Dați-ne nouă voie să decidem când sunt copiii prea mari pentru pampers, supt degetul sau mers în patru labe.

6. Vai, ce rușine!

Mulțumim, nu credem în rușine. Și mai ales, nu credem în ce credeți dumneavoastră că e rușine!

7. Ia spune, pe cine iubești mai mult, pe mami sau pe tati?

No comment. Am sperat că această întrebare a decedat odată cu secolul douăzeci. Dar iată că ea reapare, insidioasă, unde te aștepți mai puțin. Dintr-o mie și una din motive, nu! Nu mai puneți această întrebare.

8. Cu cine seamănă, cu mami sau cu tati?

Ceva mai tolerabilă decât prima, o putem accepta într-un cerc de cunoscuți, între oameni care chiar îi cunosc pe mami și pe tati. Această întrebare pusă de o tanti care m-a văzut acum pentru prima oară și nici nu îl cunoaște pe soțul meu e lipsită de orice sens.

9. Cum, nu știe câți ani are?

Copilul meu s-a uitat mut și lung la tine când te-ai apropiat nepermis de mult de el și l-ai întrebat brusc “Câți ani ai, băiețaș?” Nu este din cauză că nu știe câți ani are, dar poate nu crede că o asemenea întrebare merită un răspuns. Apropos, tu câți ani ai?

10. Vedeți că nu are căciuliță, poate să răcească!

Știu că nu are căciuliță, că doar eu am plecat cu ea de acasă. Știu că are nici fulărel, nici pulovăraș și, oh, doamne, aleargă cu gura deschisă! Dar mai știu și că afară sunt 30 de grade Celsius și, știți ceva, am un secret pentru dumneavoastră, dar nu spuneți nimănui, nu? Curentul nu există! Vânticelul acest cald nu este curent, este doar un vânt care nu îmbolnăvește pe nimeni. Dar dumneavoastră de ce nu purtați căciuliță?

Dragi necunoscuți, părinții au și ei ochi!

Știu că nu are sandale, știu că e murdar pe mâini, știu că a băgat un pumn de pământ în gură, știu că transpirat, știu că aleargă, știu toate astea, nu este nevoie să îmi atrageți atenția. Pentru asta am ieșit cu el în parc și pentru asta sunt aici, în timp ce dumneavoastră mă țineți de vorbă: să am grijă de el.

Mi-ar plăcea să cred că intervenția străinilor este o dovadă de implicare cetățenească, promovată de cei care văd copiii ca fiind ai noștri, ai tuturor, oameni cu inimă mare care înțeleg că suntem cu toții responsabili pentru copii, nu doar părinții lor. Dar mi-e tare greu să cred asta din moment ce nu văd pe nimeni intervenind atunci când un copil este bătut de părintele sau îngrijitorul său. Unde sunt atunci binevoitorii străini preocupați de căciulițe și sandale lipsă? Mi-e și mai greu să cred asta când văd cu câtă indiferență sunt tratați copiii străzii, copiii orfani sau exploatați de părinți, copii pe care îi vedem cerșind la colț de stradă sau trăind în canalele la Gara de Nord. Pe ei nu îi întreabă nimeni de ce nu poartă căciuliță.

Cum ar fi să ne ajutați cu adevărat?

Ceea ce mă face să cred că bunăvoința străinilor n-are nimic de-a face cu copiii. Este tot o distracție între noi, adulții. Este un fel de a spune: “Nu pari să te descurci prea bine cu copilul ăsta. Uită-te la el, nici măcar nu știi de ce plânge și, în plus, e îmbrăcat total necorespunzător! Dacă m-ai întreba de mine…”

Dar nu vă întreabă nimeni și, în loc să irosiți sfaturi cu părinți și așa sufocați de atâtea sfaturi, cum ar fi să faceți ceva realmente util? OK, am înțeles că violența împotriva copiilor și problema copiilor străzii nu vă animă spiritul de ajutorare. Dar cum ar fi să ajutați o mamă care se chinuie să urce căruciorul pe treptele de la metrou? Cum ar fi să nu mai parcați mașina pe trotuar pentru ca mamele cu bebeluși în cărucior să poată trece pe trotuar, nu pe stradă? Cum ar fi să ajutați un părinte cu doi copii și trei sacoșe să urce în troleibuz? Cum ar fi să zâmbiți, în loc să vă încruntați, atunci când un copil face gălăgie la restaurant? Cum ar fi să cedați locul la rând unei mame cu un copil care plânge? Cum ar fi să atrageți atenția unui copil agitat de un drum prea lung cu trenul, vorbindu-i, întrebându-l despre el și pasiunile lui, spunându-i o poveste? Cum ar fi să-i spuneți unei mame “Vă admir, cred că faceți o treaba a naibii de grea!”

Cum ar fi să ne ajutați cu adevărat?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație