Ai carte, ai parte sau această șaorma cu de toate care e școala
Am început să fac carte la sat, la școala din capătul străzii. În prima zi de școală, am plâns până mi s-a udat șorțul de la uniformă. N-am vrut să rămân în clasa învățătoarei care mă terorizase încă de când începusem să merg în picioare. Știți cum e la țară – sat mic, lume puțină -, toți se cunoșteau între ei, iar doamna învățătoare nu numai că locuia la 50 de metri casa noastră, dar trecea zilnic, în drumul ei spre școală, prin fața porții noastre. De câte ori mă găsea la poartă (și mă găsea în fiecare zi pentru că ieșeam cu bunica să-l așteptăm pe fratele meu să vină de la școală), mă trăgea de nas. Da, de nas! Fix de nas! Îmi zicea ”cârno!”, mă apuca de nasul cel cârn și-l răsucea până îmi țâșneau lacrimile. Ajunsesem să fug în fundul grădinii de câte ori o vedeam că se apropie de casa noastră.
Citește și: Ce faci când copilul nu vrea la şcoală?
”Lasă că te duci tu la școală!”
Ultimul lucru pe care mi-l doream în momentul în care aveam să încep școala era să fiu eleva acestei doamne învățătoare. Nu numai că trăisem sub teroarea lui ”Lasă că te duci tu la școală! Vezi tu pe dracu!”, dar acum nu doar că îl văzusem, dar urma să rămân cu el (gând care nu putea decât să mă îngrozească). În zadar am plâns, în zadar am urlat că nu vreau să rămân la ”doamna asta”, nimeni nu m-a luat în seamă.
”O să ajungi la coada vacii!”
Acasă, după prima zi de școală, mi s-a explicat că numai de la respectiva învățătoare puteam învăța carte. Mi s-a mai spus, pentru a mia oară, că fără carte voi ajunge la sapă și voi sta la coada vacii. (Noi nu aveam vacă, dar îmi imaginam că poate aveau de gând să facă rost măcar de vreo coadă pentru mine.)
Faptul că mă trăgea de nas și că o uram pentru asta n-a părut să impresioneze pe nimeni și tuturor li se părea un motiv prostesc. N-am avut de ales, drept pentru care am mers în continuare la școală în clasa aceea și am început să învăț carte. E drept, toată cartea pe care am învățat-o până în clasa a patra s-a datorat fricii. La fiecare oră, mi-era frică să nu cumva să mă tragă de nas. Scopul meu, în clasele primare, a fost să fiu cât mai puțin trasă de nas și să scap deja celebrul ”cârno”.
”Dar dați-i, doamnă!”
Alte episoade groaznice din lungul film al școlii erau ședințele cu părinții, atunci când ei, părinții, care se presupune că ar fi oamenii tăi, îi zic cadrului didactic ”Dar puneți, doamnă/domnule, mâna și dați-i bătaie!” Momentul în care părintele îi dă mână liberă celui de la catedră să te bată este momentul în care tu devii un animăluț lipsită de speranță, iar cel de la catedră un mic Dumnezeu.
După clasele primare, ajungi în gimnaziu unde, din nou, toți profesorii primesc mână liberă de la părinți să te bată. ”Păi dacă nu înțelegi de vorbă bună?” Ești, în continuare, aceeași vietate fără speranță, cu deosebirea că acum nu mai ai un singur mic Dumnezeu la catedră, ci mai mulți.
Să faci carte devine, din ce în ce mai mult, un chin. Profesorul de matematică îți dă cartofi în cap – adică pumni, cel de istorie te servește cu câte 10 bețe la palmă pentru fiecare răspuns greșit, iar cel de română îți scrie ”prost” sau ”proastă” cu cretă roșie în frunte și te trimite așa afară, nu înainte de te face cum îi vine la gură. Să te fi dus acasă și să te fi plâns de așa ceva ar fi însemnat că nu-ți place cartea. Așa că tăceai și mergeai mai departe – învățai carte de la cei mai buni profesori fără să te plângi vreo clipă.
”Acolo se face carte, nu jucărie!”
După ce te lupți să duci la capăt gimnaziul, făcând (ce altceva?) carte, vine timpul alegerii unui liceu. Din nou, opinia ta nu contează, tu sigur vrei să urmezi un liceu unde să nu înveți nimic și să-ți faci părinții de râs. Deci la capitolul liceu, vor decide Dumnezeii tăi de acasă, ei știu mai bine ca tine ce trebuie să faci cu viața ta. Nu trebuie să te asculte și pe tine, tu trebuie să faci carte, nu să emiți opinii! Își vor dori să mergi pe același drum, al cărții, și te vor trimite la un liceu la care se face carte. N-au fost acolo, n-au vorbit cu niciun profesor, dar așa se zice – că acolo ”se face carte, nu jucărie”.
Vrei ce e mai bun pentru copilul tău
În fine, anii trec, termini liceul. Mergi la facultate (la una la care se face carte, se știe!). Anii trec în continuare. Termini și facultatea, ai făcut destulă carte, e timpul să-ți faci și tu o viață. Treci prin toate, ajungi părinte și vrei ce e mai bun pentru copilul tău. Și îl trimiți acolo unde se face carte, iar când auzi că s-ar fi dus în genunchi spre Dumnezeul de la catedră, nu te prea miră, pentru că știi și tu cum se face cartea…
Nu știm deocamdată care este adevărul în cazul scandalului de la liceul ”Tudor Vianu”, dar, până aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat, e alarmant e că multora dintre noi ni se pare plauzibilă situația în care un profesor le-a cerut copiilor să meargă în genunchi pentru o notă mai bună. Poate din cauză că am făcut atâta carte?
