Ai da șpagă pentru binele copilului?

spaga euro plic

În timp ce mă apropii de terenul de fotbal, simt cum mă apucă o furie oarbă şi cum îmi vine să mătur pământul cu puştiul ăsta pe care, de cum am dat colţul şi m-am apropiat de şcoală, l-am văzut bătându-şi joc şi lovind trei copii, la rând. Unul dintre ei este al meu. Încerc să pun stop şi îl strig pe al meu. Refuză să lase jocul, spunându-mi că vrea să mai stea puţin “cu prietenii lui”.

Locul în care diferenţele sociale ar trebui să dispară

Pe terenul de sport, care e mai mult o mare întindere de beton, mărginită de două bare de fier, pe post de porţi, băieţii joacă fotbal. Jocul copiilor e flancat, la stânga şi la dreapta, de părinţi plictisiţi, grăbiţi sau enervaţi, care aşteaptă să îşi poată lua odrasla acasă, după ore. E locul în care diferenţele sociale ar trebui să dispară, pierdute în mormanul de ghiozdane, unele mai ieftine, altele foarte scumpe, aruncate de-a valma, într-un colţ. Sau măcar să rămână în parcare, acolo unde maşini cu leasinguri costisitoare aşteaptă la umbră, alături cele “second hand”, să îşi ducă micii proprietari spre casă.

Băieţii sunt la fotbal. Aleargă şi se înjura. Nimic ieşit din comun, să fim sinceri. Nu sunt nici primii şi nici ultimii. Dacă stai însă puţin atent, observi că există diferenţe clare între ei, diferenţe care nu vin din numărul de goluri date, ci din altceva, ceva pe care ai vrea să poţi pune degetul, însă nu ştii exact unde. Băieţii sunt împărţiţi în dominaţi şi dominatori, în mod evident. Dominatorii sunt în fapt numai vreo trei, dominaţii sunt restul de aproximativ zece. Cei din urmă se milogesc pentru o pasă amărâtă, cer fault când cad la pământ şi primesc, în schimb, câte un şut în fund din partea dominatorului, ba chiar şi câte o vorbă ce conţine, invariabil, “prostule, ratatule, handicapatule”. E adevărat, dominatul nu poate fi bun la fotbal cu adidaşii ăia de piaţă în picioare. Ai dominatorului sunt de firmă şi tine morţiş să o demonstreze, ridicând un şut încălţat în piele veritabilă până la doi centimetri de faţa dominatului, într-o figură de karate. “Hai, bă, că nu te loveam!”, râde şeful echipei şi pleacă să dea un gol.

“Pe noi mereu ne certa, însă pe Dragoş îl mângâia pe cap şi stătea lângă el în timpul orelor”

Tot anul şcolar am încercat, împreună cu alţi câţiva părinţi, să rezolvăm problema aceasta a raportului mult prea inegal de forţe între copiii clasei a doua. Ceea ce văd eu la sfârşitul orelor se repetă şi în pauze. Am vorbit cu învăţătoarea. Am încercat să vorbim cu părinţii copiilor agresivi. Niciun rezultat! Ba mai mult, unul dintre tătici mi-a replicat: “Este prima oară când aud că băieţii noştri nu se înţeleg!” Am rămas ca trăsnită! De aproape jumătate de an şcolar învăţătoarea mă asigura că a stat de vorbă şi cu părinţii celuilalt copil…

Însă copilul meu se întorcea de la şcoală tot amărât, tot nervos. De la învăţătoare mi se dădeau mesaje în care eram informată că am un copil – problema. Băiatul se jura că nu, dar ca doamna învăţătoare ia partea unor colegi, în timp ce pe alţii îi pedepseşte cu teme suplimentare sau îi dă afară din clasă.

Zeci şi zeci de astfel de situaţii de-a lungul unui an şcolar! Băiatul meu plânge şi nu mai vrea să meargă la şcoală. Spune că e pedepsit pe nedrept. Învăţătoarea spune că nu e cuminte şi el este problema clasei. Sugerează, evident, ADHD-ul. Între timp, dominatorii se laudă luni dimineaţa că au mers la munte sau la film cu doamna Alina, învăţătoarea…

Un an şi jumătate am încercat să spargem cercul favoritismului, fără izbândă. Am refuzat să vin cu plocoane înaintea unei învăţătoare care şi-a demonstrat lipsa de calităţi umane şi profesionale. Situaţia s-a dezamorsat până la urmă de la sine, învăţătoarea plecând, împreună cu protejaţii, la o şcoală particulară.

Lucrul pe echipe, nu jocuri de putere

Orele s-au terminat de mult. însă elevii, acum copii mari, de-a patra, nu au coborât încă. Urc în clasă şi îi găsesc, împreună cu învăţătoarea, aplecaţi deasupra unor plânse mari. Pictează, decupează, lucrează în echipă! “Îmi cer scuze”, spune învăţătoarea nou – venită, “au vrut să mai rămână şi să termine ce au început”. Zâmbeşte puţin încurcată. Zâmbesc şi eu. Aş vrea să o iau în braţe! Auzi, echipe!

De când doamna cea veche a plecat, luându-şi cu ea şi protejaţii, copiii rămaşi sunt veseli. Nu i-am văzut niciodată aşa, în doi ani! Unii îşi pregătiseră răzbunări toată vara: ba s-au înscris la karate, ba şi-au perfecţionat tehnicile de fotbal, să facă faţă pe teren; unul dintre ei şi-a convins tatăl să îl lase cu telefonul lui la şcoală, în prima zi, cât să demonstreze şi el că nu e “sărăntoc”.

Nu vă puteţi închipui feţele lor când au realizat, urcându-se în clasă, ca toţi cei pe care îi urau atât de mult, nu le mai sunt colegi! Nu îmi puteam închipui că un suflet de copil poate aduna atâta frustrare şi ura în el! I-am văzut, efectiv, relaxându-se pe loc. Unul dintre ei, mai curajos, a şi spus-o: “Bine că am scăpat de ei! Putem să jucăm fotbal acum!”

Care este preţul pe care eşti dispus să îl plăteşti?

Nu ştiu ce anume a determinat-o pe învăţătoare să accepte atenţia exagerată primită din partea anumitor părinţi. Nu îi înţeleg nici pe aceştia din urmă. Fiecare părinte îşi doreşte tot binele din lume pentru copilul său, ca mine şi ca tine. Însă, până unde poate merge “netezirea drumului copilului în viaţă”? Şi cu ce preţ? Cu preţul de a-l ştii urât în secret de către toţi cei care i-ar putea fi prieteni? Sau poate cu preţul de a-i demonstra că nu e în stare de nimic, că are nevoie de tine şi de banii tăi ca să se descurce, să fie luat în considerare şi apreciat?! Cu preţul de a ajunge în clasa a patra, iar mai apoi într-a douăsprezecea sau chiar la master fără a şti cine este cu adevărat? Care îi sunt limitele? La ce e bun şi la ce nu? Sau cum îşi poate face prieteni adevăraţi?…

O carieră mai degrabă ratată decât de succes

Mă uit la copiii de clasa a patra, colegii copilului meu, cât de fericiţi şi relaxaţi sunt acum. Încă învaţă cum e treaba cu echipele şi colaborarea. Mă uit la ei şi mă gândesc la elevii dominatori, cei care s-au mutat. Şi îmi vine în minte o prietenă dragă de-ale mele, acum femeie în toată firea; atât de tristă, atât de frustrată în meseria pe care o practică, meserie ce i-a fost desenată, din umbră, tot de atenţiile şi favorurile împărţite profesorilor de către părinţii ei. Odată ce a terminat Liceul de artă, Dana s-a îndreptat, firesc, spre Facultatea de Arhitectura. Se pregătea cu un profesor care a avut curajul să îi spună pe şleau: nu! Tehnica da, talent, nu. Printr-o minune, a intrat însă la facultate, din prima chiar. Minunea s-a risipit câţiva ani mai târziu, pe când se chinuia se termine un master în acelaşi domeniu şi când a aflat întâmplător: părinţii îi plătiseră locul…

Frustrată şi amărâtă, a continuat să facă ceea ce ştia. Deşi nu am văzut-o niciodată bucuroasă de vreun proiect, nu am auzit-o vorbind cu entuziasm de nimic legat de “cariera” ei. Adult, nu are curajul de a lăsa deoparte aproape douăzeci de ani în care s-a pregătit pentru ceva ce nu avea talent şi care a fost mai degrabă alegerea altora. Pur şi simplu nu o poate lua de la capăt, făcând ceea ce îi place. “Nu ştiu exact ce mi-ar plăcea, îmi spune adesea, doar asta ştiu să fac”…

Totul pentru binele copilului

Şpaga. Mici atenţii. Favoruri. Un buchet de flori. Un cadouaş. O invitaţie la masă sau la munte, all inclusive. Un parfum. O geantă de 1500 de lei. Sau poate ceva “pregătire” suplimentară, acasă la profesor? Pentru materia de şcoală, desigur. Totul pentru binele copilului. Ne cumpărăm cu ele liniştea egoistă, ca părinţi. Să stăm noi liniştiţi că ne-am aranjat copiii în viaţă. Că am sacrificat totul pentru ei. Să îi facem oameni.

Oameni trişti, oameni deprimaţi, adulţi cu o parare de sine atât de proastă! Oameni care, ajunşi la vârsta adultă, “o iau razna” şi lasă totul baltă: lasă firma, lasă funcţia câştigată cu toate spăgile pe care le-au dat părinţii pentru ei şi pe care mai târziu le-au oferit singuri, de bună voie. “Dau cu piciorul” la tot şi se apucă să vândă îngheţată. Vor să trăiască pe bune. Însă nu toţi. Unii ajung alcoolici, depresivi. Ce să facă mai departe, când văd că o afacere care nu a mers îi scoate din jocul “dominatorilor”? Să spună stop! Fără “de la capăt”...

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație