Am înțeles, în sfârșit, cât de tare o doare pe mama că a dat greș cu mine…

Îmi amintesc cum o ascultam pe dr. Laura Markham, acum câțiva ani, când spunea că nu e niciodată prea târziu să reparăm relația cu copiii noștri. M-am bucurat să aud asta. Cumva, pentru toate greșelile mele față de copil primeam o altă șansă. Aveam certitudinea că nu sunt complet pierdută.

M-a ajutat chestia și la vinovăția de după fiecare episod în care nu mă controlam cum trebuie și țipam la copil. Mereu îmi spuneam că voi fi mai atentă data viitoare și încercam să disec fapta și să realizez unde sunt butoanele cele rele care mă fac să reacționez exact cum reacționa și mama mea când eram eu copil.

N-am avut deloc o copilărie fericită.

Mama a făcut tot ce NU se face în relație cu mine. Tot ce acum e acuzat și încadrat la practici extrem de nocive, mama le-a făcut pe pielea mea și la propriu și la figurat. Condiționări, șantaj, recompense, pedepse și multă bătaie. Nu m-a ascultat niciodată, n-a avut niciodată răbdare cu mine, nu m-a crezut niciodată, nu mi-a luat niciodată apărarea, nu a ținut niciodată cont de părerea mea…

Mama a practicat un parenting dictatorial bazat pe teroare.

Mă doare să o spun, dar așa a fost. Și nu numai că mă doare să o spun, dar mă doare faptul că ea acum trăiește cu asta.

După ce am devenit mamă și am început să mă documentez, după ce am început să intru în contact cu lumea aceasta a specialistilor în creșterea copiilor, după ce am pus la îndoială absolut tot ce știam eu și am descoperit cât de greșit era, i-am spus și mamei. N-am avut niciodată succes să duc o idee până la capăt în discuție cu ea. Și am înțeles-o… Nu e ușor să accepți că ai greșit de la un capăt la altul. Nu e simplu să constați că singurul lucru bun pe care l-ai făcut pentru copilul tău a fost tortul diplomat (și ăla doar din când în când).

De nouă ani, tot încerc să o fac pe mama să înțeleagă că ceea ce știe ea despre creșterea copiilor e greșit. Și nu am încercat asta pentru mine, pentru că eu sunt o cauză pierdută, dar am vrut să fac asta pentru copilul meu. Am vrut ca măcar cu nepotul ei să aibă o relație bună și să-și amintească, peste ani, cât de mult l-a iubit pe el bunica lui. Am vrut să simtă asta! Am vrut să învețe cum să-i arate că îl iubește!

Nu mai cred că mama nu m-a iubit…

Când eram copil, eram convinsă că nu mă iubește, că nu m-a iubit, că nu m-a dorit niciodată. Și cred că ar fi fost mai simplu să fie așa. Azi nu mai cred asta și mă doare. Azi știu că mama m-a dorit, m-a iubit și mă iubește, dar nu a știut, nu știe și nu va învăța niciodată să-mi arate. În schimb, durerea asta m-a învățat pe mine să văd dincolo de faptele și vorbele și să recunosc modurile rudimentare prin care ea își arată dragostea pentru mine.

Și azi am înțeles că o doare și pe ea…

I-am povestit, prin octombrie anul trecut, că va veni Alfie Kohn în România. ”Cine dracu e și ăla?” m-a întrebat ea cu tonul plin de dispreț pe care îl cunosc foarte bine. E un domn, un american, i-am zis eu, e sociolog la bază și e cel care a scris despre parenting necondiționat.

El zice că nu e bine să îți pedepsești copilul, să îl condiționezi, să-l trimiți în camera lui, să îi zici să tacă… ca să nu mai zic de bătaie, că asta nici nu încape în discuție. Zice că e bine să corectezi un comportament, nu să-l pedepsești. Copilul greșește, de multe ori, chiar din greșeală, că nu vrea să facă rău intenționat și părinții îl iau la bătaie… că așa e mai simplu. Nu pierzi timpul să stai să explici, poate nici nu înțelege din prima și ia timp. Mai bine îi dai două palme și gata, ai terminat povestea.

Am vorbit mai mult atunci despre ce zice Alfie. Și am mai vorbit și prin decembrie iar. Și am mai vorbit și prin ianuarie. Și azi, m-a sunat mama foarte nervoasă. Nu știam ce se petrece și de unde furtuna aia incontrolabilă de furie la telefon.

Are niște vecini care se plâng că nu mai știu ce să mai facă cu copilul.

Nu îl mai pot controla, e ceva de groază și caută disperați sfaturi prin tot satul.

La care mama, extrem de furioasă:

”Le-am zis: Duceți-vă la București că vine Alfie Kohn acu, în martie, și vorbiți cu el! Ascultați-l pe omu` ăla, că el știe! Nu mai întrebați aiurea pe toată lumea! Mergeți la conferința omului ăluia, vine din America! Și ei? Ce crezi? Nu se duc ei, că cică costă! Păi da, nu vine ăla pe gratis din America la voi? Le-am zis să mai citească și ei câte o carte, dar și alea costă… Știi? Vrei, dar să nu faci nimic… Toată lumea crede că e simplu să crești copii. Nu e așa, neică!”

Am ascultat-o descărcându-și furia prin telefon. Modul ei rudimentar de a-mi transmite unele lucruri.

Acum am acea stare de fericire, liniște și mulțumire pe care o ai după ce îți spune mama ta că te iubește necondiționat. Mie nu mi-a spus asta, dar îmi imaginez că așa m-aș simți dacă mi-ar spune. Și, practic, dacă stau bine să mă gândesc, cred că tocmai mi-a spus.

Îți recomandăm și cărțile lui Alfie Kohn, disponibile AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()