Ce fel de casă poate fi aceea în care nu se vede nici picior de jucărie?
În drumul nostru spre casă, trecem de câteva ori pe săptămână pe lângă o căsuță nou-construită, cu arhitectură modernă, linii extrem de curate şi curte generoasă. Ne place tare mult căsuţa aceasta pentru că are tâmplărie din lemn adevărat, o sufragerie pe rotund cu un geam imens în spatele căruia sunt sigură că e un decor admirabil, o terasă largă, un gazon impecabil şi un gard elegant. Casa are şi un detaliu surprinzător, însă: pare nelocuită. Nu am văzut pe nimeni, niciodată, acolo, nici măcar o lumină aprinsă la ceas de seară, deşi e clar că cineva are grijă de iarba din curte, care arată mereu ca şi cum ar fi tunsă la poloboc, şi credem că e o casă fără viaţă, care îşi aşteaptă cuminte viitorii locatari.
Un indiciu confuzant
Ieri, însă, ceva ne-a făcut să ne schimbăm percepţia despre casa noastră preferată. În mijlocul gazonului ireproşabil se afla un vaporaş colorat din plastic. Oau, mama, mi-a spus una dintre fetiţe, uite o jucărie acolo! Oare cine-o fi pus-o pe iarbă? Să fie aruncată de vreun trecător? Sau poate că stau, într-adevăr, oameni acolo? Printre care să fie un COPIL?
Ipoteza tulburătoare m-a făcut să mă gândesc că poate chiar locuia cineva acolo. Iar gândul că acel cineva putea fi un copil mă intriga şi mai tare. Ce casă în care să stea un copil să fie atât de bine pusă la punct? Cum poate un copil să nu-şi facă simţită prezenţa deloc în propriul cămin şi să nu lase niciun semn, cât de mic, în urma lui? Sigur e casă fără copii. Mă gândesc că la alte case în care stau prieteni dragi, vezi, de pildă, tot felul de artifacte: zăreşti biciclete sau role în curte, căsuţe de jucărie, leagăne ori chiar un tobogan, sandale desperecheate care îşi caută jumătatea, şi, cel mai adesea, o culme la care stau la uscat hăinuţe colorate şi vesele de copii. În altele vezi desene cu cretă făcute pe jos, un căţel flocos care mişună fără oprire prin toate colţurile curţii, un cireş plin de fructe şi o grămăjoară cu nisip bun de scormonit în dimineţile de vară.
Copiii sunt la fel, doar părinţii diferă
Acuma n-o să-mi spuneţi că există copii şi copii şi că unora chiar nu le surâde deloc ideea de a avea în curte măcar un leagăn şi un patruped. Nu cred deloc în teoria asta şi, sincer, nici n-am văzut copil care să nu se dea huţa sau care să nu facă tumbe alături de o pufoşenie umblătoare. Dar cred că există părinţi şi părinţi şi că poate unora dintre ei le surâde existenţa aceea cu linii extrem de curate de care vă ziceam la început, linii care să se prelungească şi în viaţa de zi cu zi.
Spre exemplu, am întâlnit şi eu părinţi care nu le permit copiilor să se joace cu jucăriile decât în anumite intervale orare şi un anumit număr de minute, în restul timpului toate minunăţiile pe care le cumpără, totuşi, pentru cel mic stând cuminte, la locul lor, într-un dulap ce se poate şi fereca, la nevoie. Sau părinţi care şi-au pavat aproape întreaga locuință cu mochetă albă şi care erau stresanţi şi extrem de stresaţi nu numai de intratul şi ieşitul din casă al propriilor copii, dar şi de venirile şi plecările musafirilor. Am fost şi noi o dată acolo, am stat ca pe ghimpi şi cu ochii lipiţi de copil şi mai-mai că repetam şi noi spusele gazdelor: vă rog să nu călcaţi acolo, puneţi încălţămintea în pantofar, nu lăsaţi copiii cu paharul cu apă aici, nu staţi în partea aia, mâncarea se serveşte numai la bucătărie, că acolo e gresie! Nu e de mirare că mezina mea m-a întrebat dacă poate să mănânce în baie sau în balcon, că uite, mama, nici acolo nu e mochetă albă!
Până o să aflăm dacă în casa cea cochetă de lângă noi stă sau nu un copil va mai trece o vreme, nu ştim exact cât, dar ceva-ceva va mai fi. În acest timp, însă, noi promitem să nu ne întristăm deloc dacă firul ierbii dă să crească mai tare într-o parte, dacă vaporaşele aterizează din coşul cu jucării prin alte locuri ale casei şi nici dacă pe covorul din sufragerie se vor găsi câţiva fulgi galbeni de porumb sau un staniol de la o ciocolăţică, mâncată cu poftă fix înainte de masă.
