Din păcate, bebeluşul se transformă mai repede decât vrem în copil
Bebelușul meu, care ieri stătea în pătuț, plângea din oră în oră în fiecare noapte și scuipa fiecare lingură de piure, azi construiește Lego-uri foarte complicate, învață să înoate și câștigă orice partidă de joc de memorie pe care o inițiez.
Zilele trecute mi-am luat copilul cel mare în brațe și parcă ceva m-a străfulgerat: era așa de lung și de greu, încât nu-mi venea să cred că acum patru ani era cât un ghemotoc ce se cuibărea la pieptul meu. Îl iau zilnic în brațe de câteva ori, dar nu m-am mai gândit până acum că a trecut timpul așa repede și dintr-un bebeluș am un ditamai băiețelul care, pe lângă faptul că a crescut fizic, face și o mulțime de lucruri la care nu m-aș fi așteptat. De la acest episod am început să observ cu atenție și să cuantific toate schimbările care au apărut în viața noastră și mai ales în viața lui. Am început să enumăr câte lucruri face, cât de bine vorbește, cum se joacă și să compar toate aceste activități cu cele pe care le făcea în urmă cu 2-3 ani. Încercați și voi acest exercițiu. Nu aveți nevoie decât de câteva minute și un mic efort de memorie, iar concluzia va fi una copleșitoare.
De la bucurie, la panică
În astfel de momente mă gândesc că timpul trece foarte repede, că mâine poimâine copiii vor merge la școală, la liceu, iar eu îmbătrânesc și nu-mi va mai rămâne decât să mă bucur de realizările și bucuriile lor. Apoi, mă uit la cel de-al doilea copil care peste câteva zile va împlini 2 ani iar eu încă nu știu când s-a scurs acest timp căci, așa cum spuneam la început, parcă ieri am venit cu el de la maternitate. Mă apucă și mai tare panica și teama de bătrânețe, însă mă liniștesc repede gândindu-mă că în acest stadiu copiii mei sunt cât se poate de savuroși, iar viața împreună cu ei este absolut minunată. Este acea perioadă în care ei încă mă iubesc necondiționat, putem face tot felul de lucruri împreună, ne înțelegem (eu pe ei și ei pe mine) și ne bucurăm toți de fiecare clipă petrecută împreună.
Știu că fiecare vârstă vine cu alte și alte preocupări și provocări și încerc să mă ancorez în prezent și să primesc cu multe zâmbete tot ce îmi oferă viața. Cu toate acestea, momentele de nostalgie apar inevitabil din când în când, dar încă mă străduiesc să învăț să privesc trecutul ca pe o amintire frumoasă și să mă concentrez pe prezent. Imaginile pe care mi le proiectez din viitor mi le șterg repede din minte căci, recunosc sincer că mă sperie. Și asta pentru că mă îngrozește faptul că s-ar putea ca ei să plece de lângă mine și nu cred că voi fi niciodată pregătită pentru acest moment.
Mi-e dor…
Nu am prea multe momente în care să stau să visez cu ochii deschiși uitându-mă pe pereți, însă, uneori, când am câteva zile libere, așa cum a fost vacanta de Crăciun de exemplu și sunt cât de cât mai odihnită, mă trezesc cuprinsă de gânduri și amintiri din trecut. În astfel de clipe mă gândesc la momentele în care copiii erau bebeluși, îmi trec prin minte toate etapele prin care am pășit împreună, de la acele zile în care îi țineam la piept sau mă trezeam de câte 3-4 ori pe noapte să-i schimb și să-i hrănesc și până la acele momente în care au început să se ridice în picioare sau să se târască prin casă. Aceste amintiri frumoase mă năpădesc în special în momentele de liniște, la fel cum mi se face dor de vremurile în care nu-i avem pe cei doi băieți atunci când sunt depășită de griji și responsabilități legate de creșterea și educarea lor.
De ce nu se scurge timpul foarte încet?
Când spun că mi-e dor de momentele în care erau bebeluși, de fapt îmi place să-mi amintesc toate acele clipe frumoase, iar pe cele care m-au chinuit și mi-au dat multe bătăi de cap să le privesc cu amuzament. Nu mi-e dor în sensul că m-aș întoarce în timp. Recunosc că îmi place cum sunt ei acum și cred că-mi va plăcea și mai mult după ce vor mai crește puțin, după ce vom atinge performanța de a ne înțelege și mai bine, adică în momentul în care și băiatul cel mic să devină un adevărat partener de dialog. În același timp, mi-aș dori ca timpul să se oprească acolo sau să se scurgă foarte foarte încet pentru a mă bucura la nesfârșit de copilăria lor, de tot ceea ce sunt ei și, în special, de faptul că sunt mama lor.
