De ce am nevoie de aprobarea lui?

Legatura dintre haine si iubire in cuplu/Totul despre mame

Legatura dintre haine si iubire in cuplu/Totul despre mameSau care este legătura dintre pantaloni și iubire sau de ce avem nevoie de aprobarea lui

Mi-am luat ieri nişte pantaloni negri. Neutri. Au doar nişte detalii la genunchi, ca un fel de increțituri discrete, tipice pantalonilor sport, care mie mi-au plăcut tare pentru că-i plasează discret în zona smart-casul. Am ajuns acasă după tura din mall cu zâmbetul pe buze şi abia aşteptam să i-i arăt lui.

Pe pantalonii ăştia n-ai nici cum să-i iubeşti, nici cum să-i urăşti, după cum spuneam. Sunt o piesă vestimentară de la care porneşti ca să alcătuieşti un look. Dar îmi plăceau foarte tare tocmai pentru asta, am observat că pe piața noastră chiar piesele astea, basic, sunt cel mai greu de găsit dacă vrei să fie de calitate, să nu coste impardonabil de mult şi să aibă, totuşi, un “ceva” al lor.

Victorie răsuflată

Aşadar, intru în casă animată de orele petrecute cu prietena mea prin magazine (şi la o cafea), îmbrac pantalonii şi îi arăt omului meu. Se uită lung şi zice ironic, pipăind detaliile de la genunchi: “Ți-ai luat pantaloni de schi?” S-au dus naibii şi zâmbetul de pe buze şi starea de relaxare plăcută. Şi m-am supărat tare. Tare de tot. Ştiu că ori de câte ori voi îmbrăca acei pantaloni îmi voi aduce aminte de ironia aia complet gratuită care mi-a tăiat mie macaroana într-o zi în care mă simțisem foarte bine. Dacă îi returnez, o să-mi pară rău pentru că mie îmi plac şi pentru că, obiectiv vorbind, sunt doar nişte pantaloni negri la care n-are ce să nu-ți placă. Iar dacă e vorba despre formele mele, astea rămân aceleaşi indiferent ce pantaloni aş purta – şi am destulă minte să nu aleg unii albi în care să nu pot respira.

De ce am nevoie de aprobare?

Am avut mereu nevoie de aprobarea omului iubit. Mi se pare că dacă nu m-ar interesa opinia lui nici cât negru sub unghie, ar fi grav. Pot să cad în această extremă, cea în care-mi spun că fiecare dintre viețile noastre sunt paralele de la un punct încolo. Casa e la comun, copilul e la comun, anumite îndatoriri, în rest Dumnezeu cu mila. Însă nu mă satisface deloc să trăiesc aşa. Detaliile care vin peste ceva important ar trebui să rămână detalii. Sunt piese în garderoba lui care nu-mi plac deloc. Dar îmi place de el. Şi îmi place când lui îi place ceva. Aşa că îmi permit să trec peste texturi sau croi sau culori şi să îi spun “arăți bine” în orice haină ar purta, dacă pe el îl bucură. Pentru că, trecând peste puloverul sau pantofii care ar putea să-mi displacă, e el. El în varianta mulțumită de sine arată frumos orice ar purta. Aşa că ține de eticheta aia pe care n-ai s-o găseşti cusută pe gulerul nici unei cămăşi să te bucuri de bucuria celuilalt fără cinisme sau ironii care pot răni. Cred că zâmbetul de pe chipul unui om se vede şi de pe Marte, şi de pe Venus, aşa că nu ține doar sau strict de intuiție sau inteligență emoțională, capitole la care noi, femeile, avem avantaj net.

Pentru cine bat clopotele, Mitică?

Cum ar fi fost ca atunci când soțul meu şi-a luat o geacă de piele neagră, să-l întreb ironic, cu o sprânceană ridicată, “şi Harley Davidsonul unde l-ai parcat, pisi?” Ar fi râs el, oare, în hohote, de umorul meu rafinat sau ar fi început să se privească în oglindă altfel? Sigur, geaca îi stă bine. E rebelă, are linii dure dar piele moale… Şi arată frumos când o poartă. Chiar dacă nu goneşte pe motor cu 200 la oră spre un concert heavy-metal, ci vine cu pungile de la hipermarket. Pentru mine, în momentele respective, e cel mai frumos om din lume şi puțin mă interesează ce poartă. Fix în acest moment nu mai e cel mai frumos om din lume, ci e cel mai enervanto-frustranto-sâcâitor. Probabil voi returna afurisiții de pantaloni pentru că n-o să-mi vină să-i îmbrac sau o să mă supăr încă un pic pe el de fiecare dată. Aş putea, în schimb, să-mi iau unii negri, din piele, să se potrivească mai bine cu geaca lui. Mă tem doar că nu va pricepe apropoul sau, şi mai rău, c-o să-i placă la nebunie. Totul ar fi mult mai simplu dacă am face cu toții un efort, în poveştile astea de dragoste semnate pe termen nedeterminat, să ne amintim că omul din spatele detaliilor este cel de al cărui zâmbet ne pasă.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație