Departe de copiii noştri

Adriana Moscu

Cine sunt, ce fac și ce învață copiii noștri când suntem departe de ei

Mi se întâmplă să nu știu cine sunt copiii mei chiar și când sunt în imediata lor proximitate. Dar asta nu mă sperie! Dimpotrivă, mă determină să vreau să înțeleg felul în care ei sunt construiți și ce îi determină să acționeze într-un fel sau altul.

Nu poți controla în totalitate dezvoltarea copilului tău, nu-i poți forma caracterul în proporție de 100%, nu e nici sănătos, nici de dorit – vrem să creștem copii deosebți, cu personalități unice, capabili, la maturitate, să-și ia soarta în propriile mâini și să decidă pentru ei înșiși. Și totuși, în ce măsură le influențează devenirea persoanele cu care intră în contact de-a lungul timpului? Ce se întâmplă când suntem departe de copiii noștri? E o chestiune care merită dezbătută.

Școală, afterschool și activități extracurriculare

Copilul tău își petrece la grădiniță, la școală sau la afterschool cea mai mare parte din zi. E, cum ar veni, serviciul lui. Însă dacă tu ai posibilitatea să alegi unde lucrezi și dacă nu te regăsești în acel mediu profesional să pleci, cel mic nu îți poate urma exemplul. Noi suntem cei care alegem unde să învețe și cine să-i învețe, așa că trebuie să fim atenți de două ori: când alegem dascălul și când observăm o schimbare de atitudine în comportamentul copilului. Nu opta pentru o grădiniță sau o școală care i-a mulțumit pe alții, ce a fost bun pentru ei, nu e neapărat necesar să fie și pentru copilul tău.

Recomandările sunt folositoare doar în scop orientativ. Vizitează mai multe instituții de învățământ și solicită să asiști la câteva ore deschise. Îl poți lua și pe cel mic după tine, ca să-și dea seama dacă este sau nu pe aceeași lungime de undă cu stilul de predare al dascălululi.

Fii atentă și la starea de spirit a celui mic: dacă devine trist, speriat, se închide în sine și nu vrea să comunice, motivul ar putea fi tot o problemă la școală. Pune-i întrebări, astfel încât să îți dezvăluie ce îl deranjează, dar fără să se simtă în nesiguranță dacă face asta, sau că mărturisirea lui va avea repercusiuni.

Bunici și bone

Bunicii sunt cei mai buni oameni din lume, sunt niște părinți mai blânzi, mai răbdători, mai jucăuși și mult mai disponibili. Chiar așa să fie? De fapt, mulți dintre bunici își iau revanșa în fața nepoților, crezând că, dacă le îndeplinesc toate dorințele, se vor simți mai puțin vinovați pentru timpul pe care nu l-au petrecut cu noi, copiii lor, sau pentru momentele în care și-au ieșit din pepeni ori ne-au dat sfaturi nu tocmai folositoare.

Ei bine, bunicii care doresc să se implice în creșterea nepoților trebuie să înțeleagă limpede că nu se pot erija în părinți. Că, oricât l-ar iubi pe cel mic, regulile jocului sunt făcute de mama și tata. Altfel, valul de dragoste revărsat asupra odorului s-ar putea să-l înece sau, cu alte cuvinte, micuțul ar putea deveni un mare răsfățat. De aici și până la a considera că i se cuvine totul, nu mai e decât un pas. Iar din acest punct încoace, frustrările pe care le va simți mai târziu, ca adult, când lucrurile nu vor ieși așa cum și-ar dori (și, inevitabil, se va întâmpla și asta uneori), îl pot copleși și îi pot strica tocmai calitatea vieții.

Frații mai mari

Să nu vi se pară ciudat că i-am trecut și pe ei pe listă. Influența fratelui mai mare e covârșitoare în formarea unui copil. Spre exemplu, când ambii copii sunt de același sex, intervine nu doar competiția, ci și gelozia. Mi s-a întâmplat adesea ca sora mea, cu nouă ani mai mare ca mine, să îmi adreseze vorbe răutăcioase și descurajante, motivând că nu făcea decât să glumească sau, cel mult, să mă tachineze. În timp, aceste remarci ale ei m-au afectat și o bună bucată de vreme nu am avut încredere în mine.

La fel se întâmplă acum cu cele două fetițe ale mele. Copilul cel mare îl ia peste picior pe cel mic, pe motiv că cel din urmă e sâcâitor și plictisitpr. E felul ei de a-i spune celei mici că diferența de vârstă de cinci ani dintre ele duce la preocupări diferite, la timpi de mișcare și acțiune diferiți.

În astfel de cazuri, discută cu fratele mai mare, explică-i că a fost și el cândva la fel și că ceva mai multă răbdare nu ar strica. E greu să te pui în locul celuilalt la vârste atât de fragede, dar nu imposibil – iar repetiția e mama învățăturii.

Celălalt părinte

Fie că sunt împreună sau separați, părinții trebuie să încerce să aibă păreri comune când vine vorba despre copii. Când un părinte spune da și altul nu, copilul nu va ști pe cine să asculte. Va sfârși prin a nu mai asculta pe nimeni și nimeni nu va avea de câștigat. Când tu nu ești în preajmă, roagă-l pe celălalt părinte să nu-ți conteste spusele, să nu îi permită ceea ce tu îi refuzi și ai grijă să faci și tu la fel. Așa, copilul va învăța respectul, va ști să-și țină cuvântul dat și va înțelege că unele lucruri sunt permise, iar altele nu.

Strada

De aici au învățat fetele mele primele cuvinte urâte. Când au împlinit o vârstă suficient de mare, am cântărit mult până am hotărât să le las să se joace pe stradă, împreună cu alți copii de prin vecini. La început, am stat retrasă într-un colț și le-am urmărit. Totul a decurs bine, dar mi-am dat seama că nu voi putea face asta la infinit. Desigur, după ce m-am retras, ceata de copii n-a mai fost la fel de atentă cu exprimarea verbală. Le-am auzit vorbind urât una cu cealaltă, folosind invective. M-am speriat, le-am mustrat, le-am explicat de ce e jignitor să le folosească.

Mi-am dat seama că cea mică nici măcar nu pricepea ce înseamnă cuvintele pe care le striga în gura mare. Dar nu le-am interzis să se mai joace cu alți copii. Este un soi de libertate pe care majoritatea copiilor din ziua de azi au pierdut-o. Majoritatea „scapă“, literalmente, de sub ochiul vigilent al părintelui de-abia după ce termină liceul. Nu e de mirare că mulți nu se descurcă în viață, că amână momentul desprinderii definitive de cordonul ombilical. Că nu-și găsesc un loc și un rost în viață, departe de aripa protectoare, ca de cloșcă, a casei părintești.

Lăsându-le libere în mod controlat, am observat la fetele mele capacitatea de a se apăra, de a-și susține punctul de vedere, abilitatea de a se adapta interlocutorului și disponibilitatea de a spune ce le apasă, atunci când se întâmplă asta.

Cu toții, ca părinți, ne dorim ce e mai bine și mai bun pentru pruncii noștri. Dar asta nu înseamnă să îi sufocăm cu prezența noastră, ei nu ne aparțin, ci ne-a fost hărăzită onoarea și șansa de a avea grijă de ei până vor crește mari. Iar după mine, cea mai bună formă de ocrotire e aceea din umbră, care nu se vede, dar se simte.

Cum să ne păstrăm copiii aproape

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa