Despre legături invizibile şi florile clipelor

Bogdana Pascal
legaturi-invizibile-totul-despre-mame

“Era o floare minunată, cum nu mai văzuse niciodată până atunci. Părea să nu fie făcută din nimic altceva decât din culori strălucitoare. Momo nici nu bănuise vreodată că pot exista astfel de culori. Spre consternarea ei, văzu că splendida floare începe să ofilească. O petală după alta se desprindea cufundându-se în adâncurile întunecate. Momo era atât de îndurerată, ca și cum ceva de neînlocuit s-ar fi despărțit de ea pentru totdeauna. În același timp însă, pe partea opusă începuse să se ridice un alt boboc de floare din apele negre. Momo văzu că o floare încă și mai minunată începea să se deschidă acolo.”
(Michael Ende, „Momo”)

Să nu îmi permit să uit!

13 noiembrie 2015, vineri. Aveam programată de ceva timp o întâlnire cu o prietenă. Trebuia să ne vedem, dar să și discutăm despre posibilitatea unor proiecte de viitor. Însă în ultimele două săptămâni nu avusesem stare de planurile de prezent, darămite de cele viitoare, așa că tot amânasem până vinerea asta. Mi-am anunțat vizita și am cerut adresa la care trebuia să ajung. Am primit indicații, iar la final un mic reper: „Contextul e trist, dar… stau în capătul străzii cu clubul Colectiv”.

Vai! Colectiv…

M-am dus. ​
Pe lista scurtă de „priorități” aveam și asta, să merg până acolo. Să văd locul cu ochii mei și să mi se întipărească în minte. Să nu îmi permit să uit.
Din îngrozitoarea noapte de 30 octombrie, am intrat și eu, ca mulți dintre voi, într-o stare ​alternativă ​de amorțeală, nesiguranță și blocaj.
​N-​am știut ce să mai spun în plus față de toată informația care a venit în valuri, nu ​mi-am mai​ updatat nici un status pe Facebook de atunci, nu am discutat decât ocazional și de suprafață despre ce s-a întâmplat acolo. Sau poate mi s-a părut indecent față de familiile și persoanele direct implicate să mă văicăresc și să îmi exhib lacrimile.

„Dacă le ţin cât mai mult în memorie, ele nu vor dispărea.”

M-am oprit în față la Colectiv și am stat. Am ascultat sunetele toamnei, cu un ghem în stomac. ​
Mii de candele roșii și mii de flori. Un Sponge Bob din pluș, singuratic, printre micile flăcărui. Icoane. Tot felul de alte obiecte și suveniruri pe care nu le-am​ identificat în lumina difuză, de miere, a apusului. Mesaje de adio. O femeie între două vârste plângea în surdină și, cu capul plecat, se tot muta suspinând de colo-colo, printre lumânări. Putea fi o mamă care nu-și mai găsește locul, rostul și utilitatea. Sau orice mamă. Ghemul din stomac mi-a urcat în gât. Un panou cu fotografii. Portrete și grupuri de tineri. Cupluri de îndrăgostiți superbi, în ipostaze haioase. Tablouri imaginare de familii noi, moderne, încrezătoare, pe marginea unor șeminee imaginare. Pe marginea unui foc cald și blând, nu al unuia care pârjolește vise, suflete, trupuri. Am recunoscut niște chipuri, poate le-am văzut pe Facebook, poate în ziarele on-line, poate le știam din viața reală. Le-am privit cu atenție, atât cît mi-au permis lumina și distanța. Dacă le ţin cât mai mult în memorie, ele nu vor dispărea. Cunoșteam și eu niște persoane care au fost acolo și care nu mai sunt aici. Și încă și mai mulți prieteni ai prietenilor, oameni din breaslă și de aceeași vârstă cu mine și cu tine, și poate de același fel și cu aceleași preferințe și concepții de viață. Apropierea și empatia sunt mai mari ca niciodată. Suficient de multe motive să putem spune puteam să fiu eu acolo. Un preot tânăr murmura o slujba de pomenire. Era însoțit de o fată zgribulită. Nu era frig deloc. Dimpotrivă. Ce toamnă! Am deslușit printre șoapte odihnește ​sufletele robilor tăi… Alexandru, Cătălina, Vlad,​ Teodora, Adrian, Claudiu, Marius, Monica, Ionuț, Valentina…​ Atâtea povești suspendate.​ Lacrimile curg de capul lor, a câta oară? Alexandru. L-am cunoscut în urma cu o lună, la un eveniment. Mi-l amintesc perfect. Am glumit cu el. Marius. Am fost colegi de serviciu. Îl văd în fața ochilor. Un tânăr brunet ieşit din comun, înalt, subţire, cu plete, cu căștile după gât şi cu zâmbet larg, așa cum sigur va fi și băiatul meu când va mai crește.​

„În ușă m-am ciocnit cu efemeritatea și aripile ei m-au atins puternic.”

Adevărul e că nu am vorbit niciodată cu Marius, şi ar părea bizar de ce dispariția lui m-a afectat atât de tare. ​Fusese coleg de departament cu soțul meu, iar când acesta m-a anunțat șocat ​duminică seară (la finalul unui week-end mut în care stătusem numai cu ochii pe internet să aflu detalii despre Colectiv), că pierise și el acolo, am sperat să fie o confuzie.

În acea vineri seară eram la serviciu, aveam o filmare. Înainte, în grabă mare, mă dusesem să înregistrez un text. În ușă era să dau peste Marius. O secvență banală, care se întâmplă zi de zi, și căreia nu îi dai niciodată importanță. Nu vezi niciodată cu cine dai nas în nas de pe partea cealaltă a acelei uși mate și grele, nici nu te uiți cine e. Spui scuze și fiecare își vede de drumul lui. El era de serviciu, ultimele ore de program, după care avea să se ducă în club. ​Eu am plecat cu gândul că data viitoare când îl văd să încerc să mă împrietenesc cu el, părea cam retras, și eu știu cum e să fii diferit în acel loc. Și eu fusesem o retrasă când eram aproape de vârsta lui și lucram în acel departament, ştiu cum e să te și blazezi, să dai peste oameni nepregătiți sau demodați, să îți piară cheful, și m-am gândit că îl ajut să-i spun că mai suntem câțiva așa, în afara normei. Parcă auzisem că terminase UNATC ca și mine, așa că mă gândeam că am un motiv să intru în vorbă cu el. Sau îl puteam întreba despre tatuajele de pe braț, cum eu sunt pasionată de tatuaje, cu siguranță era un subiect bun de discuție. Cu gândurile acestea am coborât vineri seară scările, spre mașina care mă aștepta să mă ducă la locul filmării. Era șase fără ceva și credeam că am timp.

Dacă aș fi vorbit cu el mai devreme, aș fi aflat că a terminat facultatea la clasa profesorului meu, câteva generaţii mai târziu. Aș fi aflat că îl ştiu pe fratele lui și că avem multi prieteni în comun. Poate că asta n-ar fi schimbat nimic, însă pentru mine schimbă ceva. Nici nu știam că lucra cu noi de doi ani, abia-l văzusem de câteva ori, însă suficient încât să-l remarc și să-mi propun să-l cunosc mai îndeaproape. Chiar în seara în care petalele din florile clipelor lui, aşa cum a văzut Momo, aveau să se ofilească cu repeziciune una după alta, să se scuture și niciun boboc nou să nu mai răsară în loc.

Multe zile după, am revăzut secvența obsesiv, ca în buclă. Cum s-a deschis ușa, cum era să dau peste el, scuze, salut. Cum trece cu silueta longilină, părul lung, prins cu un elastic. Iarăși ușa, zgomotul ei, scuze, salut, trecere. În ușă m-am ciocnit cu efemeritatea și aripile ei m-au atins puternic.
​Una dintre cele mai stupide întrebări care ni se pune nouă, celor care avem tatuaje, este “ce o să faci cu ele când vei fi bătrân? nu vei regreta?” de obicei zic un “nu” sec, dar dacă am chef de vorbă, răspund cu aparent cinism că nu ştie nimeni dacă apucăm bătrânețea, și oricum, atunci vom avea alte priorități, ca de exemplu sănătatea, și nu estetismul. Sunt convinsă că și lui Alexandru și lui Marius li s-a pus întrebarea asta.

„Să fim conștienți că viața e un dar, nu un dat.”

Pe de altă parte e şi foarte greu să te vezi bătrân. Ori pentru că ne gândim foarte mult la prezentul mărunt şi acaparator, ori pentru că e o imagine deprimantă, ori pentru că vedem ce nesigură e viața. Protejaţi de alergătură și de ecranul tactil al mirajelor zilnice, care ne distrag de la confruntarea cu trecerea timpului, uităm cât de trecători și fragili suntem. Să deții, să consumi, să te distrezi, să trăiești clipa, chiar şi virtual. Cred că nu e rău să fie așa, să vrei să te raportezi doar la acum, căci e dureros când te izbește șocul prea tîrziu-ului. Noi, părinţii, stăm cu ghilotina timpului deasupra, mai mult decât ceilalţi. E un paradox, ne dorim să ne bucurăm de copiii noștri cât mai mult acum, cât sunt încă mici, dar vrem să îi și vedem mari și în siguranță.

Nu cred că există vreun om cu minte și suflet care să nu fi fost afectat de această dramă de la Colectiv, de felul în care s-a întâmplat și de faptul că ea încă se deruleză sub privirile noastre neputincioase. Nu am văzut mamă să nu aibă sufletul strâns de durere și de compasiune. Ca petalele clipelor să se desfacă iar şi iar, trebuie să dăm importanţă acestui sacrificiu și să nu îl lăsăm să dispară în faldurile memoriei colective. Să căutăm fiecare un sens și o cale să ne fie bine, fără să îi fie celuilalt rău din cauza binelui nostru. Să fim conştienți că viața este un dar și nu un dat. Că suntem legați cu fire invizibile, mereu am fost, dar că le ignorăm cu bună știință ca să nu ne arăm vulnerabilitatea. Să simțim timpul cu inima. Nu spun nimic nou, însă cuvintele astea au fost atât de abuzate de-a lungul timpului, încât au devenit plate și nu le mai percepem miezul. Ne-am desensibilizat. Dar o să ne reparăm, încetișor.

Va rămâne ceva în conştiinţa noastră, şi trebuie să sper, ca mamă, că se va schimba ceva în bine. Va rămâne ceva şi în vorbirea noastră, nişte cuvinte grele, pline de conotaţii, pe care de câte ori le vom rosti ne vor lega limbajul ca niște noduri: în primul rând colectiv, incendiu și foc, anostul buret fonoabsorbant sau container, apoi arsură, gravity, rock. Iar faptul că am fost după două săptămâni acolo, a fost ca o terapie. M-a ajutat să mai fac un nod. Un nod la batistă, să nu uit.

Eu vreau să cred că nu e întâmplător că unele dintre proiectele mele de viitor pot începe, la propriu, vizavi de Clubul Colectiv. Să căutăm fiecare un sens și o cale ca împreună să ne fie mai bine. Și să nu uităm.

Citește și:
Vocea ta: Durerea transformă – omagiu Colectiv
Episodul 134: Parenting în ţara morţii
Discuția despre moarte
Mihaela Vlad: „Doliul este un proces firesc de trecere de la întuneric la lumină”

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa