„Daca toata povestea asta ar fi un joc și ați putea face o singura mutare ca să o salvați pe Irina Cornici, care ar fi aceea?
Aș muta-o de la naștere într-o familie care s-o iubească.”
Probabil nu vă spune nimic numele Irinei Cornici și nici nu știți de la ce ar fi putut fi ea salvată. Dar dacă vă spun că Irina Cornici a murit acum șapte ani la mănăstirea Tanacu în ceea ce presa a descris ca fiind o exorcizare sfârșită tragic, vă amintiți, nu-i așa? Vă amintiți știrile șocante și contradictorii, v-a urmărit probabil, o vreme întrebarea „Ce s-a întâmplat, totuși, în acea mănăstire din Moldova? Cum și de ce a murit o fată de numai 24 de ani?”
Un drum pavat cu bune intenții
Poate nu s-ar mai fi gândit nimeni la toate acestea în 2012 dacă regizorul Cristian Mungiu nu ar fi lansat un extraordinar film despre cazul Tanacu. După dealuri rulează acum în cinematografe și vi-l recomand chiar dacă povestea v-a interesat sau nu la vremea respectivă. Căci filmul nu are aproape nimic de-a face cu ceea ce a apărut în presa vremii, atât de superficial și neprofesionist, despre drama de la mănăstirea din Moldova. După dealuri este un film despre singurătate și dragoste, un film despre copii crescuți „la cămin”, care nu încetează nicio clipă să caute dragostea maternă pierdută, un film despre copii pierduți care devin adulți pierduți, un film despre un sistem care nu știe să își asume erorile medicale, legislative sau umane. După dealuri nu este, așa cum ne-am fi așteptat, un film antireligios. Toate personajele par animate de bune intenții, toate personajele caută soluții pentru ele însele sau pentru cei din jur. Uneori însă, e prea târziu pentru soluții.
Cea care a reușit să aducă lumină în cazul Tanacu, să îl scoată din sfera anti-clericalismuui grosolan și să releve multiplul malpraxis (religios, medical, social și instituțional) care a dus la moartea unei fete atât de tinere, este jurnalista Tatiana Niculescu Bran. Investigația ei, bazată pe 40 de interviuri cu toți cei implicați, s-a transformat în două romane non-ficționale, Spovedanie la Tanacu (Polirom, 2006) și Cartea judecătorilor (Polirom, 2007), pe baza cărora s-a construit și scenariul filmului lui Cristian Mungiu. Nu am citit (încă) cărțile Tatianei Niculescu Bran, dar emoțiile puternice pe care vizionarea fimului mi le-a stârnit m-au făcut curioasă să aflu mai multe despre acest caz. Și atunci am citit, într-un interviu cu autoarea, răspunsul ei:
„Dacă toata povestea asta ar fi un joc și ați putea face o singura mutare ca să o salvați pe Irina Cornici, care ar fi aceea?
Aș muta-o de la naștere într-o familie care s-o iubească.”
Când te aștepți mai puțin, un film de dragoste
O familie care să o iubească? Numai atât? Atât de simplu și atât de imposibil de înlocuit! O familie care să te iubească. Din fotoliul meu de cinematograf, am avut senzația neliniștitoare că urmăresc un film de dragoste. Cum așa, nu intrasem la un film despre exorcizarea de la Tanacu? Răspunsul de mai sus al Tatianei Niculescu mi-a confirmat însă prima impresie. După dealuri este un film de dragoste. O dragoste imensă între două fete crescute fără părinți în lumea ostilă a unui cămin de copii. O dragoste care cuprindea și depășea prietenia, dragostea de soră, de mamă, de copil, dragostea de femeie. Două fete care s-au crescut și s-au iubit una pe alta pentru că nu exista nimeni altcineva în jur care să le ocrotească, să le apere și să le iubească. În momentul în care una din fete rupe această legătură și decide să o înlocuiască cu dragostea pentru Dumnezeu, suferința din dragoste a celeilalte depășește limitele obișnuite. Pentru că nu mai are cine să o aline, este din nou singură, cumplit de singură.
Este desigur o citire subiectivă, iar filmul acceptă, sunt sigură, numeroase altfel de citiri. Dar cred și eu, împreună cu Tatiana Niculescu-Bran, că o familie care să o iubească ar fi salvat-o pe Alina din film și pe Irina din lumea reală.
Cei din lume fără nume
Întâmplarea a făcut să vizitez, a doua zi după film, expoziția Cei din lume fără nume, deschisă la Muzeul Țăranului Român (19 oct – 10 nov 2012). Criminala politică pronatalistă a lui Nicolae Ceaușescu este un subiect tabu în societatea românească, iar o expoziție pe această temă este o curajoasă premieră (în cadrul expoziției puteți vedea și filmul lui Florin Iepan Decrețeii – Născuții la comandă, 2005). Puțini tineri știu ce a însemnat cu adevărat legislația pronatalistă a ultimilor 25 de ani de comunism. Pentru cei care știu că avorturile erau interzise iar contracepția inexistentă, povestea se oprește aici de cele mai multe ori. Dar ce se întâmpla după această interdicție? Îndrăznesc să spun că tragedia de la Tanacu, așa cum apare ea în filmul lui Cristian Mungiu, este o consecință directă a criminalizării întreruperii de sarcină în România lui Ceaușescu.
