Știu cum e să fii anunțată că s-a terminat…

Nu știu cum e să stai să te uiți cum ți se duce copilul și să nu ai bani să-l salvezi.
În schimb, știu cum e să stai și să te uiți pe fereastra salonului la furtuna de afară și să te rogi să înceteze ca să poată zbura elicopterul Smurd până la Cluj. Și să asculți ticăitul aparatelor și să vezi pe monitoare cum copilul tău e slab oxigenat de ceva timp. Și să te rogi ca, în caz că furtuna se va opri înaintea inimii lui, să poată rezista transferului dintr-un elicopter în altul la Ghimbav. Și să te rogi ca, dacă va rezista la asta, să ajungă la Cluj și să afli că mai poate fi operabil.

Știu cum e să traversezi orele vitale ale copilului tău și să auzi ploaia numai cu urechile minții și să-ți dorești să fii nebun.

Știu cum e să te ridici, cu greu, din pat și să te uiți din nou pe fereastră ca să constați că nu e un coșmar, e realitate, condițiile meteo tot nu permit zborul.
Știu cum e să-ți dorești să pui timpul pe hold, să-ți iei copilul în brațe și să-l pui într-o bulă temporală în care totul să fie încremenit. Să lași timpul tău și al întregii lumi să curgă și copilul tău să fie păstrat în bula în care nimic nu se întâmplă, boala nu avansează și el rămâne viu.

Știu cum e să-ți pierzi și să-ți regăsești speranța la fiecare minut. Știu cum e să fii cu sufletul când în genunchi și când în picioare.

Știu cum e, de fapt, să nu poți face nimic pentru copilul tău și să să pregătești, în timp ce speri ca totul să fie bine, pentru despărțire. Știu cum e să se închidă ușile Ambulanței și să te gândești că, poate, tocmai ai trăit ultima întâlnire cu el în viață.
Știu cum e să te bucuri cu inima strânsă când dispeceratul SMURD te anunță că au reușit cu bine transferul la Ghimbav, deși în timpul lui copilul a avut al doilea stop cardio-respirator. Știu cum e să te bucuri tot cu inima strânsă că a ajuns cu bine la Cluj.

La naiba! Știu tot!

Știu și cum e să fii anunțat că ai ajuns prea târziu și e inoperabil. Știu cum e să digeri faptul că nu se mai poate face nimic. Știu cum e să fii anunțată că s-a terminat.
Știu toate astea! Știu cum e să iei în brațe un coșciug mic. Știu cum e să arunci pâmântul peste el. Știu cum e să-ți îngropi copilul. Știu cum e să-ți dorești să mori și tu. Știu… știu toate astea…
Știu cum e să visezi sicrie mici, să nu poți să respiri când auzi o sirenă de ambulanță sau când vezi un elicopter SMURD. Știu cum e să trăiești cu asta.

Știu toate astea, dar nu știu cum e să stai pe loc din lipsa banilor și, pur și simplu, să te uiți cum copilul tău moare puțin în fiecare zi.

Vlăduț, fiul colegei noastre de breaslă, a fost diagnosticat cu neuroblastom pe suprarenale și alte două tumori pe plămâni. Are doar 6 ani și e foarte posibil ca în anii următori, de ziua lui de naștere, să spunem cu lacrimile în barbă că ”Vlăduț AR FI împlinit x ani”. Vlăduț are, de acum înainte, timpul scurt. Trebuie să ajungă URGENT la o clinică în Israel, singura care l-a acceptat, pentru tratament.

Din păcate, costurile sunt uriașe: 500.000 de dolari.

Asta, deci, nu știu… cum e să te uiți la copil și să știi că, dacă ai avea 500.000 de dolari, l-ai putea salva. Știu cum e să înduri boala, timpul, neputința și moartea. Și mi-aș dori ca niciun părinte din lumea asta să nu le afle.

Am să las aici conturile în care se pot face donații:

EUR RO29BACX0000003158410005-Unicredit
RON RO56BACX0000003158410004-Unicredit
Titular: Cîrciu Elisabeta Paula

Să fie acesta ”Secret Santa”-ul nostru! 

Viață lungă să ai, Superman!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație