Orfană de mama pe care n-am avut-o niciodată

Vivi Gherghe
Geamurile holului lung, cu geamlâc, aveau flori de gheață pe ele. Multe, ca într-un desen abstract! Era ger. Când aprindeam lumina din hol,  florile străluceau mai ceva ca cele câteva bucățele de beteală pe care le aruncam în molizii asimetrici pe care îi împodobeam sumar de (aproape) fiecare Crăciun. Holul acesta făcea legătura dintre camera bunicilor și camera părinților. Camera noastră, a copiilor, nu exista în anotimpul rece. Noi dormeam cu părinții iarna și mai scuteam, astfel, încă o sobă să consume lemne.

Holul acesta nu era un simplu hol

Holul acesta făcea legătura între două lumi paralele: cea a bunicilor, convinși că dețin adevărul absolut în orice privință, și cea a părinților, care se certau aproape neîntrerupt din orice motiv, principalul fiind alcoolul consumat de tata.
Iarna, când ziua era rece și scurtă, eram obligați să stăm toți între zidurile casei, în cele două camere în care încălzeam sobele. Ne sufocam unii pe alții și eu nu făceam decât să traversez holul lung, rece și înflorat cu gheață pe geamuri dinspre camera unora spre a altora și tot așa. Când discuțiile dintre părinții mei o luau în jos, pe panta volatilă, eu plecam la bunici. În camera bunicilor, eram luată la întrebări despre tata: dacă a venit, dacă e iar beat, dacă știu unde a fost, ce zice mama etc.

Și plecam înapoi…

Aveam puțin peste șapte ani și era decembrie. Un decembrie din acela ca în povești, cu multă zăpadă, cu zile pline de larmă de copii pe linia mare a satului, cu săniuțe și bătăi cu bulgări, cu pocnete de bice și sunete de buhai, cu miros de ger amestecat cu fumurile coșurilor, ceva aparte ce mi-e dor să retrăiesc. Erau Sărbătorile și, dacă zilele erau frumoase, serile erau cele mai grele. Serile erau lungi, că întunericul pica devreme, și eu pendulam pe holul rece între aceste două camere cu lumi diferite în ele.
Îmi amintesc seara de Revelion… primul de care îmi aduc aminte. Memoria mea nu știe să mai fi avut altele până atunci. Știam că vine mereu câte un an nou, dar nu știam cum și în ce fel. ”Așa trece timpul!” mi se spunea când întrebam.

Și timpul chiar așa trecea atunci…

În seara aceea de Revelion, lucrurile nu erau prea roz, nici într-o cameră, nici în alta. A fost prima dată când mi-aș fi dorit să fie cald pe holul lung și să pot sta acolo. La ultima trecere spre bunici, îmi amintesc cum m-am uitat la florile de gheață și mi-am pus o dorință. Să se oprească totul și să fie bine: ”Să ne iubim toți!”. Când am ajuns în camera bunicilor, ei se pregăteau să vină spre camera părinților.
M-am speriat îngrozitor. Pentru moment, am crezut că aceste două lumi se vor ciocni și voi trăi iar unul din multele momente îngrozitoare ale copilăriei mele. Nu era așa. Au luat o tavă de la bucătărie cu salata boeuf, de-ale porcului, pâine, murături și o sticlă cu vin: ”Hai să ne uităm le televizor! E REVELION!”.

A fost prima dată când am stat până după miezul nopții să mă uit la televizor

Am mâncat cu toții în liniște și ne-am uitat la cutia pe care scria OLIMP, pe care rulau imagini în alb și negru. Unii vorbeau, unii cântau, unii dansau. Nu înțelegeam mare lucru, dar mă uitam și mă bucuram de liniștea de suprafață care domnește în familia mea. Atunci am văzut și cea mai frumoasă ființă din Universul pe care îl știam eu. Am văzut o femeie de la care nu îmi puteam lua ochii. Nu mai văzusem așa frumusețe niciodată. În zilele în care ai mei mă certau sau când lucrurile nu erau prea roz în familia mea, visam că acea femeie va veni și mă va lua.
Îmi imaginam că ea e mama mea și, dintr-o întâmplare, ajunsesem să stau cu oamenii aceștia în casă, dar ea, mama mea adevărată, urma să vină să mă ia. La un moment dat, am fost și supărată pe ea că nu mai vine. I-am reproșat, în discuțiile noastre imaginare, că m-a lăsat prea mult la alții. Alteori, îmi imaginam cum va veni la mine la școală și toată lumea se va uita la ea ca la un Dumnezeu pe pământ, iar eu mă voi mândri că am cea mai frumoasă și cea mai bună mamă din lume.

Mai târziu, am aflat că pe această mamă a mea o cheamă Stela Popescu

Mama mea, cea mai frumoasă mamă din lume, n-a venit niciodată să mă ia. Nici n-a știut de existența mea vreodată. Azi, mama visurilor mele copilărești a plecat din lumea asta. Nu o mai așteptam demult să vină să mă ia, dar azi copilul din mine rămâne orfan de mama pe care n-a avut-o niciodată.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa