Adriana Zeciu are 36 de ani, lucrează ca traducător la Parlamentul European și este mama lui Alexandru (7 ani) și a lui Radu (4 ani). Cu trei ani în urmă, după o experiență nefericită cu o grădiniță din Constanța, Adriana și soțul ei au decis să plece din România pentru a le oferi copiilor șansa de a trăi într-o țară cu oameni relaxați și un sistem educațional eficient și prietenos cu copiii.
Au ales să plece definitiv la Luxemburg, loc în care mai locuiseră o perioadă scurtă după nașterea primului copil. Într-un interviu acordat totuldespremame.ro, Adriana vorbește despre avantajele pe care le au copiii ei locuind în Luxemburg, despre bucuria pe care o au mergând la școală și despre modul în care învață lucruri noi în mod natural, fără efort și fără stres.
Totul Despre Mame: Cât de mult a contat perspectiva educațională a copiilor în decizia de a vă muta?
Noi ne-am tot plimbat pe ruta România – Luxemburg și retur, revenind de două ori în România, când s-au născut copiii, și fiind (aproape) hotărâți să rămânem. Motivul principal al deciziei de a pleca și, de data asta, de a rămâne în Luxemburg a fost chiar calitatea sistemului românesc de învățământ, începând de la grădiniță, cu care am avut contact direct și până la școală, despre care știam de la prieteni și în primul rând de la sora mea, cu copii de vârstă școlară.
Ce experiența ați avut în România cu sistemul educațional și cum te-a marcat aceasta? Dar pe copii?
Am avut două experiențe total diferite cu grădinița în România. Băiatul cel mare a mers cam un an și jumătate la creșă/grădiniță în Luxemburg înainte să se nască fratele lui. Am revenit în România când el avea doi ani și 8-9 luni, pregătiți să îl înscriem la o grădiniță în Constanța, orașul nostru. Oferta nu era prea generoasă pe vremea aceea, dar am ales o grădiniță particulară cu referințe bune în oraș. A fost o greșeală. Încă din prima zi trebuia să ne dăm seama că nu e ok. El, fiind un copil obișnuit cu mersul la grădiniță, știa ce se întâmplă și n-a plâns deloc, motiv pentru care nu a fost băgat în seamă aproape deloc toată ziua, copil nou, într-un mediu nou. Am urmărit pe camere cum au decurs lucrurile și mă durea sufletul să-l văd. (Apropo, de camere de luat vederi, aici, în Luxemburg, nu există așa ceva; există în schimb încredere în personalul grădiniței).
Am vorbit cu educatoarea și am crezut că s-au aranjat lucrurile. Cum era vară și aveau un loc de joacă mare și frumos, părea că totul e bine, copilul părea mulțumit. Cu timpul, am observat niște schimbări care nu mi-au plăcut în comportamentul lui și ușor ușor am aflat că lucrurile nu erau tocmai ok la grădiniță. Multe lucruri mărunte, metode de a-i convinge să facă ceva, modul de exprimare al educatoarelor, dar și lucruri mai grave: amenințarea că nu mai vin prinții să-i ia de la grădiniță dacă nu sunt cuminți, îndemnuri de genul „hai să râdem de x” etc.
Ne-am hotărât să schimbăm grădinița și l-am luat direct de acolo într-o zi când a plâns dimineața și a fost pedepsit pentru că nu se oprea. Am găsit apoi o grădiniță foarte potrivită pentru el, cu oameni cu bun simț și cu capul pe umeri. În primul rând educatoarea era un om minunat, făcut clar pentru asta.
Ce te-a surprins/ ce te surprinde la grădinița/ școala copiilor, la sistemul lor de învățământ?
Un lucru cu care mi-a fost mai greu să mă obișnuiesc este faptul că după ce încep școala părinții nu sunt atât de implicați ca la noi în ce se întâmplă acolo. Nu în sensul că nu-i interesează. Ce vreau să zic este că eu nu știu ce fac ei în fiecare zi la școală dacă nu-mi spune copilul (și al meu nu prea spune). Nu există un contact permanent cu învățătoarea și astfel nu există nici presiuni din partea părinților asupra învățătoarei. Copilul intră singur în școală, părintele se întâlnește cu învățătoarea la o ședință la început de an și apoi se organizează una sau două întâlniri individuale în cursul anului, în care i se prezintă situația generală a copilului. Dacă sunt probleme, învățătorul convocă părinții sau dacă părintele are ceva de comunicat, poate cere o întrevedere cu învățătorul. În rest, ni se mai trimit fotografii de la activități speciale și ne mai vedem la petrecerea de Crăciun și de sfârșit de an. Asta la școală. La grădiniță ni se prezintă la sfârșitul fiecărei zile un raport cu activitățile și comportamentul copilului de peste zi.
Care au fost diferențele care te-au marcat în ceea ce privește sistemul educațional?
Copiii mei merg la o școală europeană și învață în sistemul francez, dar cel puțin pentru primii ani, cred că nu sunt diferențe mari față de sistemul luxemburghez.
În primul rând, se iese afară aproape în fiecare zi, și la grădiniță și la școală. Trebuie să fie vremea foarte rea ca să nu iasă deloc într-o zi. Altfel, plouă, ninge, au program de joacă afară.
Apoi, totul e mult mai practic. La grădiniță nu învață poezii, nu au serbări. Cântă împreună, li se citesc povești și organizează petreceri cu diferite activități împreună cu părinții. Au multe ieșiri în afara grădiniței, călătoresc câteodată și cu mijloacele de transport în comun, plantează flori și le urmăresc cum cresc, gătesc împreună, au pești în acvariu de care au grijă și au avut chiar niște omizi pe care le-au urmărit cum s-au transformat în fluturi.
La școală, nu se pune accentul pe caligrafie, învață să scrie, dar deocamdată (clasa I) se concentrează mai mult pe citit, ritmul e mult mai lent decât ce știm noi, mai ales la matematică. Matematica se învață cu exemple din viața de zi cu zi, au voie să socotească pe degete sau folosind alte obiecte. Cititul este încurajat constant, merg cu clasa la biblioteca școlii o dată la două săptămâni și împrumută cărți. E frumos să vezi apoi copiii mai mari cum se duc de bună voie la bibliotecă și citesc. Și par fericiți și neconstrânși făcând lucrul ăsta.
Învățământul obligatoriu începe la 4 ani. Au 2 ani de ceea ce am numi noi clasa 0, în care se acomodează cu școala, cu ordinea, cu regulile, având totodată multe momente în care se joacă liber. Nu au teme în acești doi ani, se familiarizează ușor ușor cu literele și cu concepte simple din matematică și au tot felul de proiecte legate de istorie sau geografie, făcute pe înțelesul lor, cu implicarea lor și într-un mod cât mai atrăgător pentru ei. Textul continuă mai jos
De asemenea, mie ca părinte mi se pare important că există o componentă civică accentuată în sistemul educațional de aici.
Cum crezi că ar fi fost educația copiilor în România față de cea din Luxemburg?
În primul rând, cred că aici li se dezvoltă mai mult competențele sociale, se simt mai liberi și se duc cu plăcere la școală pentru că orice ar fi, măcar unele dintre activități, dacă nu toate, le vor plăcea. Sunt încurajați să pună întrebări, nu trebuie să se conformeze unui model de elev. De asta îmi era frică în sistemul românesc. Dacă fiul meu nu se încadrează în tipologia dorită de învățătoare, i se pune imediat eticheta de necorespunzător. Mi-era groază, iarăși, de căutatul învățătoarei perfecte pentru el și de faptul că oricum era posibil să dau greș, cum au făcut-o mai multe prietene ale mele. Or aici nu se pune problema alegerii învățătoarei. Te duci unde ești repartizat și poți, într-adevăr, să ai noroc sau ghinion. Dar și așa, sistemul este de așa natură încât nu permite derapajele cu care suntem noi obișnuiți. Și mi-era teamă și că fiul meu, care nu este un mare fan al matematicii, de exemplu, va fi considerat un elev prost din simplul motiv că preferă literatura sau artele. Aici sunt toate puse pe picior de egalitate, cel puțin la început.
Și încă ceva, îmi dau seama acum că eu nu știu foarte bine cum se clasează copilul meu printre colegii lui și nici el nu știe să-mi răspundă la întrebarea „cine e cel mai bun din clasă?”. Fiecare copil primește o evaluare, nu note deocamdată. Ni se spune cum stă la anumite competențe, care sunt punctele forte și ce-ar mai trebui îmbunătățit. Nu știu cum arată evaluarea celorlalți copii și nici nu mă interesează, atâta vreme cât știu cum se descurcă copilul meu.
Ce îi sfătuiești pe părinții care sunt tentați să se mute în străinătate pentru a le oferi un viitor mai bun copiilor?
Nu e ușor, trebuie să fii pregătit pentru o oarecare dezrădăcinare, dar depinde de tine cât de accentuată e.
Școala nu e nicăieri (cel puțin din experiența mea) perfectă. Motive de a te plânge găsești oriunde, dar mie aici mi se pare cel mai important că se merge cu drag la școală. Poți, pe de altă parte, obișnuit fiind cu ritmul de la noi, să ți se pară că „nu fac nimic la școală”, să începi să faci comparații cu ce știe verișorul de aceeași vârstă din România. Depinde ce e mai important pentru tine.
Și trebuie să înveți să-ți lași copilul să se adapteze lumii de aici, fără a-ți impune mentalitatea cu care ai venit tu de acasă. Și asta e greu deseori.
Cum ați cântărit lucrurile înainte de a lua decizia de a pleca? Ce a contat cel mai mult? A existat o situație/ un factor decisiv?
După cum am spus, am oscilat mult între a rămâne în România sau a ne întoarce în Luxemburg. Nouă ne era bine în România, dar am vrut să le dăm copiilor șansa să crească într-o lume mai calmă, mai puțin încrâncenată, mai zâmbitoare, mai deschisă către celălalt.
Momentul hotărâtor a fost experiența cu grădinița. Deși am dat din a doua încercare peste un om minunat și un mediu bun, ne-am dat seama că a fost o chestiune de noroc. Or nu puteam să lăsăm norocul să decidă educația copiilor noștri când aveam, totuși, o altă opțiune.
Cum s-au acomodat copiii?
Copiii s-au acomodat bine. Cel mic avea un an și două luni, a mers la creșă unde s-a simțit foarte bine. Pentru cel mare, a doua venire, la 4 ani, când a început școala a fost un pic mai grea. Uitase mare parte din franceza pe care o învățase cât fusese la creșă în Luxemburg și se simțea probabil pierdut. Dar n-a durat mult această stare și acum se simt bine și acasă în Luxemburg. Se simt bine și în România, cu bunicii și verișorii, de-abia așteaptă vacanțele, dar au început să observe tot felul de diferențe între cele două locuri. Și de bine, și de rău.
Cum i-ai pregătit pentru mutare? Cum au învățat limba?
N-am făcut nimic altceva decât să le povestesc ce o să se întâmple și să îi asigur că o se le placă. Limba au învățat-o aici, la creșă/școală, foarte repede și foarte bine.
