Tu ştii cu cine ţi-ai lăsat copilul?

bonă versus grădiniță

…sau ce înseamnă să știi să lucrezi cu copiii

Am auzit povești povești cu bone și, aproape de fiecare dată, le-am depășit ca și când ar fi fost un basm. Nu trebuie neapărat să credem! Adevărul e undeva pe la mijloc, îmi ziceam.

Am auzit de bone care ștergeau copilul la gură cu buretele de vase, bone care îmbătau copilul ca să adoarmă, bone care băteau copiii și îi amenințau cu bătaia în cazul în care ar fi spus părinților lui despre loviturile deja încasate. Am auzit și de bone care au lăsat copilul singur în casă. Am citit pe facebook despre o bonă care înjura copilul ca la ușa cortului, cu toate că am impresia că la ușa cortului înjurăturile sunt mai light. Am auzit bone vorbind și bârfindu-și anagajatorii sau copilul avut în grijă.

Poveștile sunt multe și nu îmi vin acum în minte toate.

Zilele trecute aveam foarte multe lucruri de rezolvat prin oraș și, așteptând să se facă verde ca să traversez, mă abordează o femeie care împingea un cărucior. Căuta o frizerie pentru copii. Din întâmplare, eu chiar știam frizeria și mai și mergeam într-acolo. Am invitat-o să mă însoțească. Era o femeie drăguță, cu un zâmbet cald, între două vârste, astfel încât mă întrebam dacă e o mamă mai în vârstă sau o bunică mai tânără. Ambele variante îmi pareau foarte plauzibile. După primii pași făcuți împreună, pe trecerea de pietoni, îmi dau seama că doamna nu era din București. Își făcea probleme că nu va ști să se întoarcă singură pe același drum. Am asigurat-o că e simplu, se va descurca. Și-a dat și ea seama că e destul de simplu și a ținut să adauge că a reușit ea să se descurce chiar și în Germania și în Germania sunt nemți. În România, cu românii se va descurca mai bine. Așa am aflat că e din Brașov și că doar lucrează în București – este bona lui Teo și a arătat spre băiețelul de vreo 2-3 ani din cărucior.

– Teuț, uite, doamna o să ne ducă până frizerie!

Mi-a povestit că ea a insistat să-l ducă la frizerie, ca să fie băiatul tuns frumos. Am aflat că Teo fusese tuns, de când se știa el, numai de bunica. Bunica, aveam să mai aflu, e o femeie extraordinară, dar ca orice om mai în vârstă, nu prea mai are răbdare – mai țipă la copil, nu prea are chef să se joace cu el.

Ușor, ușor, respectul meu pentru doamna care împingea căruciorul creștea. Uite că există și bone bune. Uite că există bone-oameni și nu vrăjitoare care bruschează, bat, înjură și chinuie copiii. Mai, mai că îmi venea s-o felicit.

Povestirea ei continua cu bunica cea bună, dar mai puțin răbdătoare și fără chef de joacă, cu Teo care e un copil extraordinar,  un minunat, un dulce și un scump și îi e tare drag de el. În tot acest timp eu nu scoteam o vorbă, doar îngânam câte un ”ăhăm” și zâmbeam. Mi-a povestit de câtă răbdare ai nevoie cu ”ăștia mici” și m-a asigurat că mă voi convinge de asta când voi avea și eu copii.

Apoi mi-a povestit că a aflat de la părinții lui cum, acum câteva seri, Teo a avut o criză de plâns pe la 1 noaptea și a plâns până a vomitat.

– Cum să plângă așa? Ce înseamnă aia? Cum să-l lași să plângă până vomită? Eeei, nu se poate așa ceva… Nu-i posibil!

– Eh, se mai întâmplă, am zis eu.

Dar ea mi-a explicat că nu e așa! Așa ceva nu trebuie să se întâmple, copilul nu trebuie să plângă și, nu numai că nu trebuie, dar nu trebuie lăsat să plângă! Dar părinții nu au știut ce să facă… Atunci am aflat și metoda ei magică de a-l opri pe copil din plâns: ”Cum am văzut că plânge, cum am luat niște apă rece, l-am stropit bine și știi cum se liniștește? Dar, ce să-i faci, trebuie să știi cum să lucrezi copiii.”

Așa că, dragi părinți, aveți grijă când alegeți o bonă care “știe să lucreze cu copiii”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație