Cartea „Eu n-am furiș. Dialoguri marioneze”, scrisă de Vivi Gherghe, jurnalist și mama co-autorului Mario este o carte greu de clasat, dar ușor de devorat, extraordinar de amuzantă, ținută în priză permanent de neobositele dialoguri oltenești, cu bucle de duioșie și melancolie, ca niște dâre lăsate pe cer, cerul către care aspiră neîncetat copilul, care nu se șterg niciodată de tot, așa cum nici copilăria nu pleacă niciodată definitiv.
Am vrut să aflăm mai multe despre ilustrațiile cărții, disponibile acum pe Colorhood.com care aparțin lui Tuan Nini, o ilustratoare din Malaezia, cu care e posibil să vă fi intersectat în paginile revistei Decât o Revistă, a cărei colaboratoare a fost nu de puține ori. Vă invit să descoperiți mai jos un artist extrem de interesant, de poetic, care ne deschide preț de câteva pagini ușa magică a bucătăriei lăuntrice a acestei arte.
”Vivi scrie de parcă mi-ar vorbi un prieten”
Maria Tănăsescu: Tuan Nini, am să te întreb întâi și întâi cum te-ai furișat tu (joc de cuvinte intenționat) în sufletul acestui text incredibil de intim, unde mai pui că și înțesat de regionalisme savuroase. Cum ai găsit tonul just?
TUAN NINI: Vivi scrie de parcă mi-ar vorbi un prieten. Și, de foarte multe ori, atunci când vorbim cu prietenii noștri, când e ceva amuzant sau absurd, când e ceva deosebit în povestirile lor de obicei le completăm vorbele lor cu imaginile noastre. Sau le prelungim frazele lor cu exagerări sau cu metafore vizuale.
Când cerul era la o scară și o mână de iluzii distanță
Dacă cineva îmi povestește că săptămâna trecută la serviciu a trebuit să se ocupe de șapte chestii în același timp eu mi-l închipui ca pe o caracatiță care face simultan lucruri diferite cu multiplele lui brațe. O caracatiță obosită care se mai și îneacă în propria cerneală, și tot așa, și tot așa – ca să fac povestea și mai amuzantă sau ca să îi întăresc vorbele și să fac conversația și mai vie.
Probabil că la fel am făcut și ca să îi răspund textului lui Vivi, doar că am făcut-o cu desene, nu cu vorbe. Și dacă simți că un text e cu adevărat intim, îți vine firesc să îi răspunzi într-un mod intim, sau cel puțin așa sunt eu.
Am ales să desenez cu cărbune pe hârtie (adică, daca stai să te gândești, cu lemn ars și comprimat pe fibre de lemn zdrobite și macerate) tocmai ca să mă întorc la ceva esențial și simplu, așa cum e, de fapt ,și copilăria. E, totodată, și un mediu care mă silește să „mă abandonez”: nu mai poți face mare lucru odată ce ai tras o linie greșită (poți să uiți de radieră, cărbunele e foarte greu de șters.) O abordare bibilită și finisată, cu desen precis, cu linii perfecte, n-ar fi fost potrivită pentru o poveste frustă, cu o asemenea rusticitate poetică.
”Cât despre regionalisme, la ele m-a ajutat destul de mult soțul meu. Nu-i el oltean, dar ne-am descurcat.”
Eu cred că ilustrațiile unei cărți trebuie să aibă un „raison d’etre”, să îi adauge ceva valoros volumului, să nu fie doar ecoul unui text care deja a spus ce avea de spus – deși pe de altă parte asta nu e așa de ușor, pentru că nu vrei să adaugi „minciuni”. Mă întorc din nou la comparația făcută cu o conversație amicală, când uneori spui „A, gata, știu ce zici, e așa și pe dincolo…” și astfel riști un „Nu, de fapt, n-ai înțeles deloc…” deși speri să primești un “Hmm, nu m-am gândit la asta dar, da, de fapt așa e…” Așa fac și când desenez. Și dacă „ghicesc” corect autorul, înseamnă că și acesta a fost suficient de generos în textul său.
Vivi Gherghe: Am fost obligată să învăț să iert când a murit Matei, primul meu copil
Cât despre regionalisme, la ele m-a ajutat destul de mult soțul meu. Nu-i el oltean, dar ne-am descurcat. Oricum, n-am vrut să risc să caricaturizez „gustul regional” al cărții – tocmai pentru că nu îmi este familiar – așa că m-am gândit că e mai bine să îl las să strălucească în text în loc să il forțez cumva și în ilustrații. Dar am încercat să am suficiente „indicii” românești în desene (și mai ales la copertă) tocmai pentru că ar fi absurd să poți ilustra cu ele și povestea unei copilării petrecute, să zicem, în Germania.
Maria Tănăsescu: Apoi, sunt curioasă dacă și cum ai colaborat cu Mario, co-autorul cărții, o voce înțeleaptă, lucidă și unul dintre motorașele poveștii.
TUAN NINI: N-am lucrat cu Mario și, ca să fiu cinstită, nici măcar cu Vivi n-am vorbit prea mult despre text. Ne-am văzut la începutul colaborării, de câteva ori – aveam oricum nevoie de referințe vizuale pentru locurile unde se petrecea povestea.
La început, i-am arătat câteva schițe de idei pentru unele dintre capitolele cărții. Și Vivi, și Gabriela (editoarea cărții) au avut reacții foarte încurajatoare ori de câte ori le arătam câte ceva, ceea ce mi-a dat curaj să-i dau bătaie cu cartea cam de capul meu, dar mi-a dat și imensa responsabilitate să nu le dezamăgesc după entuziasta lor reacție inițială.
”De obicei, prima idee nu e niciodată cea mai bună”
Poate că nu-i cel mai potrivit moment să mărturisesc asta (având în vedere contextul cărții) dar nu mă simt chiar în largul meu alături de copii – sunt un pic stânjenită și cam stângace în prezența lor. Acum câtva timp, mi-am dat seama că asta poate se întâmplă din cauză că acasă, crescând, eu eram „copilul” – sunt cea mai mică dintre trei frați, și probabil cam rasfățată. Să fiu oare invidioasă pe copii? Nu știu exact, e doar o teorie de-a mea. Acum îmi dau seama că poate și asta a fost o coincidență fericită în ceea ce privește munca la această carte, a cărei personaj principal e un copil – pe care l-am putut astfel desena chiar din punctul lui de vedere.
Maria Tănăsescu: O să mă refer la o ilustrație anume, de o duioșie fără margini, cea care vorbește despre una dintre cele mai încărcate emoțional povești din carte, cea cu tatăl. Cum ai ajuns la ea și cum a fost ea primită de autoare?
TUAN NINI: Îmi este greu să-mi amintesc ce alte „soluții vizuale” am explorat înainte să ajung la aceasta – bineînțeles că acum simt că n-ar fi putut fi nicio altă rezolvare mai bună, ceea ce, bineînțeles, că nu e adevărat. De obicei, prima idee nu e niciodată cea mai bună (deși, cât mi-aș dori să fie așa!) Dar acum această imagine mi se pare atât de potrivită, încât nu-mi pot aminti niciuna din cele încercate înainte.
Dar dacă tot vorbesc retrospectiv, bineînțeles că pot să post-raționalizez cum am ajuns la ea: apa menționată în text putea fi folosită ca o oglindă, astfel încât să vezi două imagini care se tot reflectă una în cealaltă, la fel cum ne tot gândim iar și iar la amintirile noastre – și astfel tot călătorim înainte și înapoi, în trecut și în prezent. Haloul cald care învăluie așa un moment. Senzația că ești mic, minuscul, când ești ținut pe umărul cuiva. Încadratura foarte largă, să vezi imaginea de departe, pentru că e o amintire de demult. Fumul țigării, care dispare, dar mirosul care rămâne, la fel cum face și o amintire.
Bineînțeles că nu chiar așa m-am gândit atunci când am desenat-o. Dar sunt multe indicii chiar în text care m-au ajutat – și am fost norocoasa că Vivi deja desenase și ea, cu cuvinte. Eu n-a trebuit decât să le „răspund”.
”Părea clar că n-ar fi trebuit să o desenez ca pe o fetiță foarte fetițoasă”
Maria Tănăsescu: Cum ai ajuns la varianta ușor androgină a personajului? Pare un hibrid, ca și în carte, între fetița eliberată de memorie și băiețelul din prezent, cu ceva note de Robinson Crusoe niciodată îmblânzit.
TUAN NINI: Îmi pare rau să vă dezamăgesc, însă, de fapt nici măcar n-am făcut schițe prealabile de „character design” pentru înfățișarea protagonistului cărții. Nici măcar n-am fost sigură la început că va apărea în fiecare ilustrație a cărții, așa cum s-a întâmplat în cele din urmă. Dar în text era menționat faptul că o tundeau mai scurt, băiețește, pentru că n-aveau timp să mai aibă grijă și de părul lui Vivi.
Și mai mult de atât, atunci când ești mic ești încă – din fericire – foarte neinformat și neinteresat de „gender roles”. Încă n-ai fost clar „ștampilat” din acest punct de vedere. Așa că părea clar că n-ar fi trebuit să o desenez ca pe o fetiță foarte “fetițoasă”. Din nou, nu am fost foarte conștientă de toate aceste lucruri atunci când am facut ilustrațiile, doar acum mi-am pus problema de ce am desenat-o așa cum am desenat-o, pentru că m-ați întrebat.
Maria Tănăsescu: Ne spui câțiva dintre ilustratorii/artiștii care te inspiră?
TN: Cyril Pedrosa, Craig Thompson, Jaehoon Choi, Matsumoto Taiyo, Jillian Tamaki, Takehiko Inoue. Da, mulți dintre ei sunt ilustratori de benzi desenate, îndeosebi din Japonia – asta pentru că am crescut cu o grămadă de cărți de benzi desenate japoneze.
Maria Tănăsescu: În afară de această carte, știu că ai mai tot lucrat cu povești cu o oarecare legătură cu hrana. Sunt curioasă cum percepi relația românilor cu mâncarea, față de locul de unde vii tu, Malaezia. Și aș mai vrea să știu dacă ai un top 3 de mâncăruri românești preferate și dacă printre ele s-a strecurat vreuna oltenească.
TN: Cred că e o întrebare „nedreaptă” – pentru că noi, malaezienii, avem o relație obsesivă și aproape bolnăvicioasă cu mâncarea. Deci nu e vina mea că din punctul meu de vedere (de fapt, al nostru, al malaezienilor) relația oricărui alt popor cu mâncarea pălește prin comparație. Ba chiar obișnuiam să cred (repet, prin comparație) că românilor nici nu prea le pasă de mâncare, că pentru ei mâncarea e ceva ce trebuie să faci ca să poți trăi.
”Sunt absolut convinsă că mi-ar fi plăcut ciorba de dovlecei din carte”
Între timp, cred că românii au mai avut niște timp la dispoziție, în care vis-a-vis de mâncare fie s-au uitat curioși „afară”, fie au început să reaprecieze ce aveau „înăuntru”. Știu că, nefiind născută aici, am ratat o sumedenie de mâncăruri „de casă”, minunat gătite, și care (pentru motive care îmi scapă complet) nu sunt niciodată prezente în meniurile restaurantelor pretins „românești”, care servesc aceleași cinci ciorbe și aceleași cinci preparate din carne, oriunde și oricând. Nu cred că știu cu adevărat ce e specific oltenesc din punct de vedere culinar (în afară de folosirea prazului, un clișeu) – dar sunt absolut convinsă că mi-ar fi plăcut ciorba de dovlecei din carte.
Între 2015 și 2016, probabil că trupul meu era pe jumătate făcut din dovlecei; i-am descoperit târziu dar m-am îndrăgostit pe loc de această minunată legumă românească. Altfel, îmi plac mult sarmalele și cam orice fel de ciorbă, însă în special cele care au și zeamă de varză sau sunt gătite cu tarhon.
Cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, de Vivi Gherghe (autoarea serialului Jurnal de mamă, semnat de Mama lui Victor), cu ilustrații de Tuan Nini, poate fi comandată de AICI.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
