Copiii au nevoie de ajutorul adulţilor pentru a trece cu bine peste sarcina pierdută a mamei
O sarcină pierdută este un moment extrem de dificil atât pentru adulţi, dar mai cu seamă pentru micii membri ai unei familii. Dacă părinţii au formate mecanismele prin care îşi pot gestiona sentimentele într-o astfel de situaţie, copiii sunt abia la începutul acestui drum, iar vestea că frăţiorul ori surioara mult aşteptată nu va mai veni, că s-a întâmplat ceva rău cu bebelușul, nu este nici pe departe ceva uşor de înţeles şi acceptat de către copii.
Copiii au dreptul să ştie adevărul
În faţa unei astfel de pierderi, avem tendinţa de a-i proteja pe copii, ascunzându-le adevărul, mai cu seamă dacă sarcina s-a oprit în primele luni, atunci când burtica nu era foarte vizibilă. La fiecare dintre cele două sarcini pe care le-am pierdut, am încercat să îmi maschez durerea în ochii băiatului meu, care avea la acea vreme nouă, respectiv zece ani. Deşi apucasem să îi spun că sunt însărcinată, odată cu pierderea sarcinii i-am spus că de fapt mi se păruse, că se mai întâmplă să iasă testele fals pozitive, că plâng pentru că mă doare burta, că sunt obosită, nu tristă şi tot aşa. M-a crezut?… Atunci aş fi putut răspunde că da. Astăzi ştiu sigur că nu şi că a fost o decizie greşită să îi ascund adevărul, chiar dacă am făcut-o doar din dorinţa de a nu-l vedea suferind.
La un an şi jumătate de la ultimă sarcină pierdută, testul a ieşit din nou pozitiv. Încă o dată ne-am bucurat mult şi „ne-a luat gura pe dinainte”, spunându-i şi lui vestea, mai ales că stările mele de rău mă ţintuiau la pat zilnic. A primit vestea circumspect şi, aparent, cu dezinteres. Într-una din seri însă, în timp ce mă pregăteam să ies până la magazin, mă prinde strâns de mână şi mă întreabă palid la faţă: Unde te duci? La magazin, îi răspund. Dar ce s-a întâmplat, ai nevoie de ceva? I-am văzut faţa destinzându-se. Mi-a aruncat peste umăr, în timp ce se întorcea la ale lui: Nimic, credeam că mergi la doctor…
A fost momentul în care am realizat că duce în sufletul său mititel o frică mare, o durere pe care nu a avut ocazia să şi-o plângă. Mi-am dat seama că, fiind concentraţi pe vindecarea propriilor răni, ca părinţi, pe reluarea vieţilor normale, de dinainte de sarcină pierdută, cumva am încurcat lucrurile. Am minimizat puterea copiilor de a înţelege lucrurile, le-am minimizat suferinţa. M-am simţit cumplit de vinovată: cum a fost posibil să fac aşa greşeală?! Citesc, caut, întreb despre creşterea copiilor în toate părţile. Sunt plină de teorii, le ştiu pe toate şi, cu toate astea, într-o situaţie delicată că aceasta, am uitat tot şi am dat-o în bară…
Mi-a luat o vreme să mă adun şi să îmi găsesc curajul de a-i vorbi. Am stat de vorbă în seara aceea şi, mai apoi, aproape în fiecare zi, liniştindu-l şi explicându-i lucrurile cu sinceritate. Iată ce am învăţat din experienţa aceasta:
Copiii ştiu întotdeauna că ceva nu este în regulă
„Copilul te simte imediat” e o vorbă pe care o ştiu de la bunica mea şi pe care am auzit-o deseori la mulţi experţi într-ale parentingului. Legătura aceasta intimă îi oferă copilului un fel de a-l şaselea simţ. El ştie că ceva ţi s-a întâmplat, că suferi, că nu eşti OK. Niciodată nu este prea mic să simtă asta, ba dimpotrivă: cu cât sunt mai mici, cu atât „radarul” copiilor funcţionează mai bine. Aşa încât, nu îţi fie teamă să îi spui că eşti foarte supărată. E un prim pas!
Nu îţi fie teamă să îi spui ceea ce simţi
„De ce plângi?”, „De ce nu mai mergi la serviciu?”, „De ce nu te mai joci cu mine?”, „De ce mergi la doctor?” sau chiar „Ce mai face bebe din burtica?” sunt întrebări pe care le vei primi. Sfatul meu este să răspunzi sincer: plâng pentru că bebe este bolnăvior; merg la doctor pentru că se pare că bebe nu este bine; bebe a stat cu noi doar puţin, însă acum s-a întors acolo de unde a venit, de unde venim cu toţii, iar asta mă face să fiu foarte tristă etc. Asta îl va ajuta pe copil să îşi conştientizeze propria tristeţe, să o accepte ca reacţie normală într-o asemenea situaţie, să plângă, să pună şi mai multe întrebări. Într-un cuvânt, să îşi trăiască propriul doliu, primul pas spre vindecare.
Explicaţii potrivite vârstei copilului
Cel mai bine este să păstrezi explicaţiile simple, dar adevărate. La unsprezece ani, cât are fiul meu acum, i-am putut vorbi deschis despre genetică (pe înțelesul lui, desigur), despre formarea organelor bebeluşului în timpul sarcinii, despre faptul că, uneori, corpul nostru elimina ceea ce nu este ok. Spune-i că Dumnezeu, natura sau corpul uman îşi doresc să aducă pe lume copii cât mai sănătoşi şi că atunci când acest lucru nu este posibil, sarcina se opreşte.
I-am vorbit la fel de deschis şi despre faptul că se întâmplă multor oameni, nu doar nouă şi că, de cele mai multe ori, nici măcar medicii nu au o explicaţie.
„Mi se va întâmpla şi mie ori frăţiorului meu? Noi putem să murim?”
S-ar putea să primeşti această întrebare, mai cu seamă dacă cel mic are o suferinţă fizică sau a făcut, pur şi simplu, o viroză. Va trebui să îl linişteşti mereu şi mereu, spunându-i că el este deja născut şi că nu i se va întâmpla acest lucru. În cazul în care are un frăţior sau surioară care suferă de o boală, va trebui să acorzi mare grijă temerilor sale legate de viitorul acestuia. În acest caz este bine să ceri ajutorul unui psihoterapeut.
Discuţia despre moarte
Am observat că multă vreme după ce copiii află că bebeluşul din burtica nu se va mai naşte, moartea apare mult mai des în jocurile lor, în poveştile sau desenele pe care le inventează, în întrebările pe care le pun adulţilor sau chiar în coşmarurile nocturne. Părinţii nu trebuie să fie speriaţi de acest lucru şi în niciun caz nu trebuie să îi interzică celui mic să folosească în joacă să acest subiect. Este felul său de a-şi gestiona fricile şi gândurile, de a întoarce subiectul pe toate părţile până când găseşte locul potrivit de a-l apuca şi de a-l aşeza pe harta sa interioară. De asemenea, copilul nu trebuie lăsat să exploreze singur acest concept; are nevoie de îndrumarea blândă a unui adult, de explicaţiile potrivite vârstei, de asigurări că nu are de ce se teme etc.
Atenţie la explicaţiile religioase
Căutând să citesc despre experienţe asemănătoare cu a noastră, am găsit diferite variante ale explicaţiilor pe care părinţii le oferă copiilor în cazul unei sarcini pierdute, precum: „Dumnezeu l-a iubit mult şi l-a luat la El” sau „Bebe este într-un loc mult mai frumos acum”. Personal, nu sunt de acord cu ele. Cred că astfel de afirmaţii pot induce copilului teamă că, într-o bună zi, el sau cineva drag lui, poate muri, deoarece Dumnezeu îl iubeşte foarte mult.
„Este vina mea?”
„Nu, în mod sigur nu este vina ta, nu este vina nimănui” este răspunsul pe care copiii au nevoie să îl audă. O vizită informala la cabinetul medicului obstetrician, în care acesta să îl asigure, din poziţia de expert, că nu este vina nimănui poate ajuta copilul să nu se adâncească într-un sentiment de vinovăţie.
Nu de puţine ori, la multe săptămâni după pierderea sarcinii şi după o perioadă în care copilul părea echilibrat şi împăcat cu ideea că nu va mai avea un frăţior, poate începe să manifeste un comportament agresiv vizavi de mama sa, aparent fără motiv. Deseori există o legătură foarte strânsă între sarcina pierdută şi teamă copilului că mama sa este o „mamă rea”, mai ales dacă în ultima vreme a fost certat sau pedepsit mai des de către această. Copiii pot dezvolta teamă că mama le poate face şi lor rău, aşa cum i-a făcut şi lui bebe. În acest caz, va trebui să te reîntorci la punctul zero, al reasigurărilor că îl iubeşti, al discuţiei despre vină şi despre faptul că niciodată nu i-ai face un rău. Este foarte bine că în acest punct să ceri sprijinul unui terapeut!
Protejează-l de străinii binevoitori
Explică-le în termeni foarte clari şi celorlalţi adulţi care intră în contat cu copilul tău (părinţi, educatori, vecini) care este poziţia voastră referitor la acest subiect, cât, în ce mod şi mai ales dacă au voie să îl discute cu cel mic. Nu te teme să fii foarte fermă şi să le interzici să folosească fraze de genul: „Uite, nu eşti cuminte, aşa o superi şi pe mama ta şi poate de aceea a pierdut sarcina” sau orice ti se pare nepotrivit. Oricât de barbar pare, deseori se găseşte câte o persoană „de bine” care să le rostească.
