Când te (re)întâlnești cu creierul tău Și te simți bine să faci lucruri de oameni mari
Vine o vreme când copilul e destul de mare ca să ți se facă pur și simplu dor de creierul tău. Nu că nu l-aș fi folosit în toți anii ăștia de când sunt mamă.
Au fost zile când simțeam că-mi abuzez creierul de-a dreptul și-l oblig să facă de toate în același timp. A asimilat enorm de multe informații despre sănătate, copii, diversificare, ragade, grădinițe, curente în educație, psihologia copilului. A muncit și ca să aducă bani în casă, s-a mai ocupat și să mă ajute să fac față discuțiilor cu oameni fără copii.
Salutare, creier!
Dacă ai un copil mic, este posibil să te gândești că nu vei mai funcționa niciodată la fel ca înainte de copil, că ți s-a transformat creierul și gata. Ai dreptate! Partea bună e că atunci când copilul tău va fi destul de mare să aibă nevoie de spațiul lui, fără tine, câteva ore pe zi, vei realiza că n-ai pierdut nimic din ce aveai înainte. Pur și simplu redescoperi vechile scheme mentale, îmbunătățite și updatate cu toată experiența adusă de maternitate. Ești de două ori mai grozavă decât erai înainte de copil. Am zis! Și cu asta cred că mi-a venit sufletul la loc după ce am tot auzit de la oameni fără copii că micuții care ne umplu nouă viețile ne-ar face mai… limitați – asta ca să fiu delicată. Că nu ne mai interesează decât copiii, scutecele, educatoarele și așa mai departe. Mi-era cumva teamă să nu aibă dreptate pentru că au fost și momente bune din viața mea când orice nu era despre copii mă plictisea.
Revelația
Un copil nu te face mai limitată și nici nu-ți pune ochelari de cal pe creier. Dimpotrivă. Ți-l fierbe bine, îl solicită să găsească soluții, să aibă reacții, să devină creativ și răbdător. Iar după toată această gimnastică a minții ieși din sala gândirii cu niște circumvoluțiuni mai bine desenate decât pectoralii lui Schwartzenegger. Jur! Îți creezi atât de multe conexiuni neuronale noi, încât ai o (infra)structură cerebrală care i-ar face să pălească și pe nemți, cu toate autostrăzile lor. Și când oamenii fără copii, care n-au pierdut vremea cu studiatul conținutului de scutece, se panichează în fața unui deadline prea scurt, tu ești relaxată ca o floare pentru că, zău, ESTE floare la ureche față de nopțile când legănai un bebeluș chinuit de colici. Și dacă șefa are o zi proastă, tu știi cum s-o iei ca să fie pace. Doar ai ținut piept unui copil de trei ani flămând și somnoros! Prietena ta cea mai bună suferă din dragoste? Nimic mai simplu… Ai consolat deja un copil părăsit de prietenul cel mai bun!
Momentul-cheie
Pentru mine, momentul-cheie ca să văd că ceea ce era în mintea mea mai este, și încă mult pe deasupra, a fost cel în care copilul meu a început să mă găsească plictisitoare. Știu că e mic încă și că voi mai avea destule momente în care va vrea să fie al meu până la adolescența zburlită. Dar deja, la nouă ani aproape împliniți, își mai închide ușa la cameră. Și trebuie să bat cuminte înainte să intru, iar apariția mea nu mai e una de super star. Ba chiar e privită cu suspiciune pentru că, de regulă, întrerupe un joc pe calculator în favoarea temelor sau a cititului. Și ce era să fac? Să plâng în pumni sau să-l culpabilizez pentru că are nevoie de spațiu? Recunosc, mi-a venit să fac și asta. Dar m-am abținut. Și m-am gândit că e un moment bun pentru introspecție. Să văd ce-a mai rămas din mine aia veche. A rămas tot! Nu e nimic știrbit, doar îmbunătățit și adus la un nivel superior de înțelegere. Ce ușurare! Ce bucurie! Am dansat de dragul meu! Asta e partea cea mai frumoasă la starea de părințenie. Că e grea, solicitantă, obositoare câteodată. Însă, pe lângă toate astea, e o stare de grație care nu-ți ia nimic, doar îți aduce multe în plus și te redesenează cu linii subtile și complicate. Te face mai complex, indiferent dacă ești mamă sau tată. Te ajută să gândești mai puțin superficial și să realizezi câte resurse interioare ți-au fost date o dată cu copilul tău.
Plus o stare de zen 100% autentică pentru că știi că ești grozavă și nu mai ai nevoie de confirmări.
