Frica este nelipsită din viața de părinte. Iată cum o poți accepta și gestiona!

TOTUL DESPRE MAME
frica-totul-despre-mame

O mare provocare a meseriei de părinte în zilele noastre este să fii împăcat cu tine în acest rol, să scapi de presiunea perfecțiunii, de frământarea aproape continuă: oare am făcut ceva greșit? Îmi voi traumatiza copilul? Oare ar trebui să fac mai mult de atât? Este suficient cât îi ofer? Și toate au la bază o emoție nu prea dragă nouă, ce poartă un nume: Frică.

Încă de când știm că se va naște ghemotocul nostru mult dorit, facem cunoștință cu Frica. Ea îmbracă diferite forme și culori, de la frica să nu pierdem sarcina, până la frica de naștere, frica de noi, ca viitori părinți, frica de ce se va întâmpla în relația de cuplu. Este peste tot în jurul nostru.

Dacă nu ia în greutate, dacă nu-i ies dințișorii, dacă este prea dependent(ă), dacă nu va vorbi. Nu mai discutăm aici despre prima febră, prima răceală puternică, primul virus și prima bacterie luată, când frica își face de-a dreptul de cap. Și anii trec, iar frica tot nu dispare: dacă nu se va adapta la grădi sau la școală, dacă nu se mai termină crizele, dacă simte că nu o/ îl iubesc necondiționat, dacă sunt prea autoritară sau, din contră, prea permisivă. Dacă, dacă și iar dacă. Cu alte cuvinte, vrei, nu vrei, frica este acolo într-o intensitate mai mică sau mai mare. Sunt și momente de relaxare, când ai putea crede că a dispărut, dar, pe măsură ce ghemotocul crește, are grijă Frica să își găsească alte subiecte.

O perioadă ne războim, o negăm, dar ea ne avertizează că încă n-am văzut tot ce poate. Altădată o înlocuim cu enervarea și ea ne atrage atenția că o etichetăm greșit și intrăm în alte  belele. Ușor, ușor, cu trecerea timpului, ne putem obișnui cu ea și chiar să ne împrietenim. Cum?

Soluţii de „domesticire” a fricii

Primul pas este să o recunoaștem și să o validăm – Da, există momente în care mi-e frică în relația cu ghemotocul meu și este absolut normal!

Al doilea pas este să îi recunoaștem și meritele – Draga mea frică, fără tine nu ar exista sentimentul de protecție, tendința de anticipare, nevoia de informare și continuă dezvoltare în rolul meu de mamă, căutarea celor mai bune condiții pentru copilul meu.

Al treilea pas este să o acceptăm și să ne asumăm responsabilitatea pentru ea – Ești a mea, faci parte din mine.  Modul în care merge relația noastră depinde 100% de mine, de cum te gestionez, deci sunt în control.

Și ultimul pas este să o integrăm în lumea emoțiilor noastre – Cu siguranță ai un rol foarte important, altfel nici nu ai exista. Mă bucur că ești alături de mine și mă protejezi, mă avertizezi și pot să-i arăt ghemotocului meu că și mie mi-e frică și că pot sta lângă/cu fricile lui, acceptându-l și cu ele. Și de ce nu, dacă eu mă înțeleg bine cu Frica mea, îl pot învăța și pe el cum să se împrietenească cu Frica sa.

A fi părinte e un proces complex, care se învaţă

Cumva intră în prescripțiile rolului de mamă să ne îngrijorăm, să ne fie frică, să stăm cu sufletul la gură. Modul în care privim această frică, ne poate ajuta să creștem sau să paralizăm. Ține de noi să canalizăm această energie într-un mod pozitiv, care să ne ajute în relație cu cel mic. A fi părinte presupune, fără dubiu, un proces de dezvoltare personală care începe cu a ne cunoaște pe noi înșine, de a fi în contact cu ceea ce simțim. Doar înțelegându-ne și acceptându-ne pe noi, cu toate ale noastre, putem să oferim un model copilului nostru. Care, cel mai probabil nu va fi perfect, dar va fi unul autentic. Pe de altă parte a fi părinte presupune și un proces de auto-educare în parenting și informare continuă legată de cum îl putem ajuta pe ghemotocul nostru să se dezvolte echilibrat și armonios.

Ioana Agachi & Nicoleta Căpraru, psihoterapeuți și ghemotoci specialiști la Eu, părinte ghemotoc.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa