Da, reacțiile corpului nostru sunt mesaje, iar Irina Ţepuru ne spune câte ceva despre acest lucru.
V-aţi gândit vreodată la faptul ca, încă dinainte de a se putea exprima în cuvinte clare și propoziții complexe, fiecare om este capabil să transmită informație și într-un alt mod? Am aflat de la Irina Ţepuru, psiholog, președintele Asociației Române de Psihoterapie prin Dans și Mișcare şi creator al cursului de Parenting fluid, câte ceva despre celelalte modalități de comunicare ale corpului nostru şi vă prezentăm mai jos un fragment din viitoarea carte a Irinei Ţepuru, „Cum sa crești (lângă) un suflet de copil”.
Reactiile corpului nostru sunt mesaje și despre ele puteți citi și în cartea Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte.
Încă din uter, reacțiile copilului transmit mesaje
Încă din uter, copilul reacționează la mediu și la relația cu ceilalți. Femeia gravidă începe să distingă diferențele de stare. Uneori agitația fătului este una de veselie și joacă, alteori transmite neliniște. Uneori vine exact către palma care îl mângâie, alteori se oprește din joc atunci când intră în contact cu o energie nouă.
Îmi amintesc că eu eram convinsă că fetiței mele îi place când merg la cabinet: era întotdeauna liniștită, iar eu mă simțeam minunat. O singură dată s-a așezat într-o poziție în care îmi apăsa peste ficat și nu puteam respira. Am vorbit cu ea și am rugat-o cu blândețe să se miște puțin ca să pot continua întâlnirile. A fost foarte drăguță și în câteva momente eram OK. Apoi spre sfârșitul sarcinii avea cordonul ombilical în jurul gâtului. I-am spus amuzată medicului că este dansatoare și face piruete. Eram convinsă că se poate răsuci. I-am sugerat să facă piruete și în direcția opusă. Nu știu ce a fost, dar la următoarea ecografie nu mai era așa.
Reacțiile copiilor sunt și mai evidente
Iar după naștere reacțiile copiilor sunt și mai evidente. Corpul lor se relaxează, chipul se înseninează la sân, apoi se contractă, iar respirația se blochează atunci când sunt murdari, când le e foame sau somn. Când am plecat primele dăți de acasă doar pentru câteva ore, supărarea mi-a fost explicit demonstrată prin evitarea privirii, refuzul de a reacționa la dovezile mele de iubire. În momentul în care protestul se termina, chipul se lumina și absorbea tot ce aveam de oferit.
Am încercat de fiecare dată să îi dau fetiţei spațiu să manifeste acest protest. Nu am avut pretenția să îmi arate că i-a fost dor și să se bucure că am venit, deoarece știam că mai întâi se descarcă tensiunea, se arată necazul prin care a trecut micuțul, și apoi vine împăcarea.
La fel și cu mâncarea. Nu deschidea gura pentru o nouă înghițitură decât atunci când termina cu totul. Buzele i se strângeau cu putere și, vai de cei ce se grăbeau! Continua prin a întoarce capul sau prin a da cu mâna peste linguriță. Dacă nu îi înțelegeam mesajul inițial, recurgea la gesturi mai explicite. Era clar că reacția corpului era un mesaj.
Reacțiile corpului nostru sunt mesaje
Am observat copii timizi, precauți, care sunt împinși în parc să relaționeze. Corpul lor este încordat, mișcările minuscule, fața concentrată. „Nu ai de ce să te temi, copiii nu-ți fac nimic‟, se aude în spatele lor. Dar pentru ei realitatea arată diferit. Chiar și aparent nejustificat pentru adult, comportamentul non-verbal trebuie luat în considerare.
De la realitatea trăirii fiecărui copil se începe progresul. Îi putem propune acestui copil să stea mai la distanță, îl putem însoți cu pași mici și lenți, crescând apropierea progresiv, putem încuraja jocuri de imitație sau de aruncare cu mingea, jocuri care nu implică o apropiere fizică exagerată.
Văd copii care încearcă să se elibereze din strâmtoarea unor îmbrățișări
În același fel, uneori văd copii încercând să se elibereze din strâmtoarea unor îmbrățișări exagerate, menite să-i hrănească mai mult pe adulții care le oferă decât pe cei mici. Brațele încordate împingând în corpul adultului pentru a crea spațiu sau privirea evadând în altă direcție ar trebui să fie indicii suficiente pentru a lărgi strânsoarea.
Eu spun amuzată că fetița mea, în primele faze ale întâlnirii cu o persoană nouă, este ca un scanner. Această fază de scanare transmite un mesaj clar: nu reacționează, nu vorbește; privește intens în ochi analizând energia respectivului. Dacă persoana se apropie excesiv, o respinge fățiș. Mie mi se pare foarte normal să fie așa, ar fi bine să înțeleagă și ceilalți.
Între spaţiul personal al fiecăruia și spațiul general
Ca psihoterapeut care lucrează mult cu copii mici, eu sunt foarte atentă la apropierea fizică de aceștia. Îi salut de la distanță, le arăt diverse jucării sau fac glume, dar respect timpul de care au nevoie ca să decidă dacă le plac, dacă se simt în siguranță, dacă vor să se apropie mai mult. Faptul că eu, Irina Ţepuru, sunt terapeut este irelevant din punctul lor de vedere; pentru ei, Irina Ţepuru nu e altceva decât un străin cu care nu au mai interacționat, într-un loc nou și fără să le fie clar ce se va întâmpla mai exact acolo.
Suzi Tortora, terapeut prin dans, vorbește despre o amprentă unică de mișcare pe care o are fiecare copil. Poți descoperi multe despre felul în care un copil vede lumea după modul în care se mișcă în ea.
Există un spațiu personal al fiecăruia
Există un spațiu personal al fiecăruia numit kinesferă, deoarece este ca o sferă ce ne înconjoară, având marginile acolo unde putem atinge cu vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare. Există copii cu o kinesferă mică și unii cu mișcări ample, vizibile. Aceasta poate vorbi despre dorința sau încrederea de a te arăta, de a fi vizibil pentru ceilalți.
Apoi există spațiul general și felul cum ne mișcăm în el. Poți înțelege ce simte un copil despre un loc atunci când observi că stă încordat într-un singur punct, eventual foarte aproape de părinte, sau dacă explorează cu bucurie marginile, centrul acestui spațiu.
Mișcările copilului sunt relevante pentru comunicare
Revenind la acele mișcări pe care le face copilul, atunci când un copil are o gamă de mișcări repetitive, bizare, poate vorbi despre o neliniște și încercarea de a se calma prin aceste mici ritualuri. Copiii cu autism au adesea mișcări pe care le repetă ore în șir. Aceste mișcări sunt relevante pentru ceea ce încearcă ei să comunice. Dacă observăm și contextul în care apar, putem descifra câte ceva din universul lor atât de ascuns.
Mișcările sunt cuvinte, iar a te mișca împreună devine un dans-dialog prin care se creează o legătură specială, în care copilul se simte văzut, respectat și înțeles. Provocarea se adresează adulților, de obicei foarte raționali, care reacționează greu la situații în care nu este clar mesajul, iar calea de comunicare este una pe care au uitat-o de mult timp, din copilăria lor.
Reacțiile somatice sunt mesaje!
De asemenea, reacțiile somatice sunt considerate mesaje de foarte mulți autori. Jacques Salomé vorbește despre simbolistica somatizărilor la copii în cartea Mami, tati, mă auziți?
Am lucrat mai demult cu o fetiță de 4 ani care făcuse otită în mod repetat în ultimele luni. Părinții aveau conflicte serioase, urma să se despartă, dar încercau să ascundă acest lucru în fața copilului lor. Când am jucat un joc în care creierul, coordonatorul-șef al corpului, le întreba pe urechiușe ce au pățit, ele răspundeau: „Ne-am săturat să auzim certurile, nu mai vrem‟. A fost limpede că otitele erau un semnal de alarmă legat de un subiect- tabu.
Am citit la un moment dat o frază legată de relația cu corpul, care spunea ceva de genul: suntem născuți cu corpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, dar până ajungem la 40 de ani avem corpul pe care ni l-am creat pentru noi înșine, un corp mai puțin expresiv, mai puțin viu decât ar putea fi deoarece nu este experimentat de majoritatea dintre noi.
Nemaiștiind că trupul comunică, este nevoie de efort conștient pentru a reînvăța de dragul copiilor noștri.
