Cele mai comune 6 motive de vinovăție și rușine pentru mame

de ce se simte o mama vinovata totul despre mame

Iată care sunt cele mai comune motive pentru care noi, mamele, ne simțim vinovate sau ne este rușine!

Sentimentul de vinovăție al unei mame este ca sindromul premenstrual. Fiecare dintre noi le-am încercat pe ambele, cel puțin de câteva ori în viață. Specialiștii de la Babycenter.com au făcut un studiu un studiu pentru a afla care sunt principalele motive de vinovăție sau rușine ale unei mame și le-au publicat pe cele mai des întâlnite.

Bineînțeles, acestea se regăsesc cu brio și pe lista mea și cred că pe lista multora dintre voi, nu-i așa?

Mă simt vinovată pentru că nu am alăptat

Printre primele motive de vinovăție ale mamelor se regăsește acela că nu și-au alăptat copiii suficient de mult, ceea ce înseamna că sunt multe femei în situația mea. Eu mi-am alăptat copiii maxim o lună după naștere. Mă simt vinovată pentru că m-am lăsat doborâtă de o mastită și nu am făcut toate eforturile pentru a continua alăptarea. Am spus la momentul respectiv că alăptarea nu este pentru mine, că nu mi se potrivește. Mai târziu mi-am dat seama că nu despre mine era vorba, ci despre copiii mei. Și mă simt și mai vinovată. Dacă aș da timpul înapoi, nu sunt convinsă că aș depune toate eforturile ca să alăptez. Din fericire, am copii sănătoși, voioși, voinici.

Pentru a depăși problemele din timpul alăptării, vă recomandăm “Ghidul pentru alăptare al doctorului Jack Newman”

Îmi e rușine că folosesc televizorul pe post de babysitter

Încerc să-mi cresc copiii într-un mod cât mai sănătos, dar, recunosc, uneori îi las cam mult în fața televizorului. Sunt momente în care am ceva de lucru pentru serviciu, am de făcut curat, am de făcut mâncare. De multe ori îi iau după mine ca să ”mă ajute la treburi”, însă sunt momente în care am nevoie de liniște și atunci îi las să se uite la desene animate. Mi s-a întâmplat să-i las și o jumătate de zi în fața televizorului. Noroc că s-au plictisit și s-au apucat singuri să se joace! Mă simt vinovată, apoi încerc să mă consolez repede și îmi spun că cineva trebuie să facă și treburile în casă și că nu există zi în care să nu petrec timp de calitate cu ei jucându-ne sau învățând împreună diverse lucruri.

Despre televizor și copii am mai scris aici: Cu ochii în televizor: efecte asupra dezvoltării copiilor

Mă simt vinovată că îi las să mănânce alimente nesănătoase

În privința alimentației am încercat să fiu foarte strictă. Cu primul copil am urmat reguli clare de nutriție până într-o zi. A fost ziua în care a mers la grădiniță și a început să guste diferite alimente cu care eu nu eram de acord. Încet încet a început să mai guste puțină ciocolată de la bunici, apoi o prăjiturică ambalată, apoi o bomboană, apoi a mâncat pentru prima dată fast food. Toate au un început. Odată ce a simțit gustul acestor alimente ”interzise” a vrut din ce în ce mai mult. Uneori am cedat și i-am dat, crezând în abilitățile mele de a-l convinge că nu sunt sănătoase și că e suficient să guste, nu să consume cantități industriale. Al doilea copil l-a văzut pe fratele lui și a cerut și el, deși nu știa aceste gusturi. Nu le dau zilnic, dar și atunci când le dau, foarte rar, mă simt foarte vinovată. Știu, sunt părinți care le oferă copiilor zilnic fast food. Dar nu mă consolează cu nimic acest lucru.

Sfaturi pentru a evita pericolul alimentației nesănătoase: Ce trebuie să conţină farfuria copilului?

Mă simt vinovată că-mi las copilul cu bona sau în grija unei educatoare

Acest sentiment de vinovăție l-am trăit mai demult. Acum nu mă mai chinuie. Acum sunt chiar foarte mulțumită de alegerile pe care le-am făcut la timpul respectiv deoarece observ aproape zilnic abilitățile pe care copiii mei le dobândesc datorită vieții în colectiv.

Inițial m-am simțit vinovată că a trebuit să plătesc o bonă care să-mi suplinească lipsa de acasă. Mă gândeam că i-ar fi mult mai bine copilului cu mine. Era doar un sentiment de vină și rușine, însă nu puteam schimbas ituația în nici un fel. Trebuia să merg la serviciu, trebuia să câștig un salariu ca să îmi pot permite o parte din cheltuielile familiei.

Al doilea copil a mers la creșă de la vârsta de 6 luni. M-am simțit cea mai denaturată mamă și am trăit niște clipe îngrozitoare. Acum sunt extrem de fericită că am făcut acea alegere deoarece copilul meu s-a dezvoltat incredibil de frumos și de sănătos. Este independent, se descurcă în orice situație, este extrem de sociabil și curajos.

Despre dilema bonă versus creșă puteți citi și aici: Cum am ajuns să-mi las copilul la creşă

Îmi e rușine că țip la copii

Din punctul meu de vedere aceasta ar primul motiv de vinovăție și rușine. Cred că orice părinte ridică vocea la copil, dar eu recunosc că am momente când chiar îmi ies din minți și țip cu adevărat la ei. Sunt momente de care îmi este îngrozitor de rușine și pe care aș vrea să nu le mai repet niciodată. Am crescut într-o familie violentă și, dacă este ceva ce urăsc mai tare pe lume, este violența de orice fel, fizică sau verbală. A țipa la copil mi se pare la fel de grav cu a lovi un copil. Nu îi lovesc, dar țip la ei. Am citit articole și cărți, am încercat să aplic tot ce am învățat, însă sunt clipe în care sunt extrem de obosită, sunt zile în care nimic nu iese bine și în care copiii se urcă efectiv în capul meu. Cu toate teoriile din lume, în astfel de momente nu reușesc să nu țip la ei.

Dacă și tu ai această problemă, citește “Părinți liniștiți, frați fericiți – cum să înlocuim țipetele cu conectarea” de dr. Laura Markam.

Mă simt vinovată că nu-mi permit să le ofer mai mult

Cred că este impropriu spus că mă simt vinovată. Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu-mi permit să-i țin pe amândoi copiii la o grădiniță privată, îmi pare rău că vor merge amândoi în sistemul de stat, că nu-mi permit să le ofer mai multe cursuri opționale care să ajute la formarea lor ca mici indivizi, că nu-mi permit să le ofer decât o vacanță pe an sau că nu-mi permit ”Stația de politie” Lego. Mai sunt multe alte lucruri micuțe pe care aș vrea să le pot oferi copiilor mei, dar pe care nu mi le permit. Am încercat să fac mai mult, mi-am mai luat un job, însă facturile ne copleșesc. Așasar, îmi voi crește copiii așa cum am crescut și eu: cu resurse modeste. Sunt mândră de asta, dar nu înseamnă că nu mi-ar plăcea să îmi permit să investesc mai mult în creșterea lor.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()