Psiholog: Părinții perfecți sunt periculoși pentru buna dezvoltare a copilului

mamă bună

Ești mamă bună, fără doar și poate, dar cauți să fii mamă perfectă. Ai biblioteca plină de cărți de parenting și ești frustrată că nu poți citi chiar totul. Mergi la seminarii și cursuri de parenting, îți duci copilul la ateliere diverse, îl hrănești respectând cu strictețe recomandările specialiștilor. Și, totuși, nu e zi în care să nu te întrebi: sunt sau nu o mamă perfectă pentru copilul meu?

Aceasta este frământarea majoră a fiecărei mame, iar, pentru a risipi măcar un pic teama, am rugat-o pe Lavinia Țânculescu, doctor în Psihologie și analist jungian (IAAP) să ofere câteva explicații referioare la această temă.

TOTUL DESPRE MAME: De ce nu ar trebui să îți faci vreodată probleme că nu ești o mamă bună? Sau ar trebui?

LAVINIA ȚÂNCULESCU: Pentru că nu există “mamă bună”. Dar “mamă ideală” există, iar aceasta este “mama suficient de bună”, (engl. the goodenough mother), termen introdus de D. Winnicott, unul dintre cei mai mari psihologi care s-au ocupat de problemelor și copiilor. Acesta atrăgea atenția asupra faptului că părinții perfecți, adică cei care nu au niciodată dubii, sunt periculoși pentru buna dezvoltare emoțională a copilului. Pentru că ei stabilesc standarde atât de ridicate, încât sunt aproape imposibil de atins de copilul care se vede, odată cu conștientizarea nivelului care i se impune implicit, în imposibilitatea de a se gândi că le-ar atinge vreodată. Foarte rar, la umbra unui stejar puternic poate crește altceva decât iarbă! Copilul care ajunge să fie inhibat de personalitatea părintelui său se poate refugia în lumea sa (virtuală sau creată – pe telefon sau “sub masă”, “în cort”, “sub plapumă”, “în colț”, “în camera lui” sau, pur și simplu, “în tăcere”) și există acolo, pentru că este singurul loc în care are o șansă.

Cum ajung însă adulții în situația de a se întreba dacă sunt părinți buni?
Una dintre cauze poate fi că nu au făcut pace cu modul în care și-au experimentat propriii părinți și vor să fie 1) mult mai buni decât aceștia sau 2) măcar la fel de buni. Pentru aceasta este nevoie de un proces de reflecție ce poate dura mult și poate durea mult. Din acest motiv, este de dorit ca acest travaliu să nu fie neasistat.

O altă cauză ar fi că ei nu cred (inconștient, poate), în forța copilului lor de a se adapta lipsei, frustrării, pierderii. “Dacă eu nu am avut, măcar copilul meu să aibă”. E lăudabilă intenția părintelui de a asigura copilului un trai decent, dar e de atenționat intenția părintelui de a-i confisca micuțului posibilitatea de a avea obiective, adică de a-și amputa posibilitatea de a se întâlni cu eroul din copilul său. Eroul se activează doar în luptă, dar, în situația unei mame “perfecte”, copilul pentru ce mai luptă?

O a treia cauză ar fi că mamele par a nu ști rolul lor de bază cu privire la copiii lor. Acesta este rolul de a fi prezentă, de a fi disponibilă pentru copil și de a îl accepta ne-con-di-țio-nat. Necondiționat. Condițiile, legile, limitele le impune tatăl. Mama protejează, hrănește, iubește necondiționat. În mod natural, o femeie face aceasta. În realitatea contemporană, însă, a uitat, pentru că modul natural a fost pervertit din cauze multiple ce țin de “civilizarea”, “emanciparea”, “autonomia” femeii. Faptul că anumite funcții masculine au fost definitiv preluate de femei determină, uneori, și în mintea copilului o confuzie. Instinctiv, copilul respinge situația confuză, se îndepărtează de mamă, iar aceasta își pune problema că ea ar fi o mamă rea. Chiar și dacă nu se îndepărtează copilul, poate exista un sentiment personal al mamei, de alienare față de sine și de rolul său natural, atunci când nu îl exercită sau când își amestecă rolul cu cel masculin.

Problema nu este că îți faci sau nu probleme că ești sau nu o mamă bună. Problema este că, și atunci când conștientizezi că ceva s-ar putea să nu fie tocmai în regulă, nu cercetezi acest derapaj, acest sentiment care, dacă vine din tine, ca mamă, este sigur valabil.Lavinia Țânculescu

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație