Speranţa Farca: Vinovăţia nu este rea şi nici periculoasă dacă ştim ce să facem cu ea

speranta-farca-totul-despre-mame

De vorbă cu Speranța Farca despre relația dintre maternitate și vinovăție

Speranța Farca, psihanalist și autor, ne ajută să deslușim resorturile vinovăției și ne face să ne schimbăm radical perspectiva pe care o avem asupra acestui sentiment atât de puternic, de copleșitor, de uman.

Un interviu de citit și răscitit, care ne dă mult de gândit și de simțit:

TDM: Aud tot mai des în jurul meu mame spunând “mă simt vinovată pentru că…” Ce este vinovăția și care sunt cauzele ei?

Speranța Farca: Orice sentiment uman este o elaborare a unor afecte care apar adaptativ în dezvoltarea noastră emoțională. Așa cum senzația de frig ne-a determinat să ne îmbrăcăm și să ne construim case, spaimele noastre profunde (de separare, de necunoscut, de moarte și de pierdere a integrității corporale) ne forțează să găsim soluții de asigurare sau de autoasigurare. Când aceste soluții nu ne sunt la îndemână, e preferabil să simțim vinovăție în loc de teamă.

În spatele vinovăției este întotdeauna o spaimă copleșitoare în fața căreia ne simțim fără apărare.

TDM: Avem și un vinovat pentru sentimentul de vinovăție?

Speranța Farca: Dacă există un vinovat, înseamnă că există un responsabil, cineva care are controlul, o lege care guvernează. Prin „ochelarii” vinovăției lumea are sens, se învârte în jurul nostru fiindu-ne ori prielnică, ori împotrivă. În dezvoltarea noastră, controlul de sine este ulterior celui delegat părinților care sunt idealizați și văzuți ca responsabili de tot ceea ce se petrece. Astfel, vinovăția apare sub forma învinovățirii și mai apoi, prin identificare cu părinții, copilul învață să se simtă vinovat.

Vinovăția apare pe fondul idealizării părinților sub forma învinovățirii lor.

Sentimentul de vinovăție este un pas decisiv către existența civilizată precum descoperirea utilizării focului pentru umanitate. Vinovăția ne ajută să nu ne mai simțim speriați, să ne simțim în control (al nostru sau al unui protector idealizat), să simțim că există o rațiune a lumii și un loc de mai bine, că nu suntem „sub vremi”. Iată un prim pas decisiv în formarea autoasumării, a responsabilității și deci, a libertății noastre.

Vinovăția, asemenea focului, este un instrument ce poate propulsa omul spre o lume morală, cu reguli, asigurătoare, lipsită de spaime arhaice, dar poate fi și o armă de distrugere sau de autodistrugere. De aceea, e necesară o etapă prometeică în existența noastră în care să învățăm folosirea vinovăției în sensul dezvoltării.

Vinovăția în sine nu este rea și nici periculoasă dacă știm ce să facem cu ea. Absența acestui instrument, însă, lasă omul în afara lumii civilizate, în spațiul dur al „legii junglei”, oferind tabloul clinic al psihopatului social. Este vorba despre omul amoral care folosește grotesc orice lege și care „calcă pe cadavre” nonșalant, lăsându-i perplecși pe cei din jur. Așa că e bine că auzim în jurul nostru mame care se simt vinovate, căci doar ele vor putea transmite copiilor legea morală. Dacă ne simțim vinovate, devenim responsabile și ne asumăm greșelile întru îndreptarea lor. E drept, însă, că există și o stare de vinovăție patologică care doar consumă în van o energie și creează un lanț al dependenței în loc de a construi autonomia.

TDM: Este “vinovăția” un element suficient de puternic care ar putea să determine la o mamă depresie sau chiar traumă?

Speranța Farca: Sentimentul de vinovăție este un instrument al evoluției noastre, dar depinde mult cum îl folosim. Dacă cineva alege să-și dea foc în piața publică, nu vom spune că focul a determinat acest act. Este evident că omul în cauză avea suferințe profunde. Cam tot astfel este și cu vinovăția, ea nu determină depresia, dar cel mai adesea face parte din tabloul manifestărilor.

În depresie, agresivitatea naturală a omului este puternic reprimată, ceea ce consumă energia până la epuizare. Totodată, cursul natural spre exterior al agresivității este deviat spre sine, ajungându-se la autoagresivitate. Vinovăția poate fi doar o formă de exprimare a agresivității: învinovățirea puternică a altora este întoarsă către sine prin autoînvinovățire, iar pedepsele cumplite pe care le-am fantasma pentru „greșiții noștri” ajung să fie singura cale pentru noi înșine.

Ca mame ne confruntăm cu toate spaimele profunde pe care le experimentează copiii noștri în dezvoltarea lor, la care se mai adaugă reactualizarea trăirilor mai vechi, unele proiectate în viitor. Unde este atâta frică e natural să ne preferăm vinovate decât lipsite de control. Uneori însă, vinovăția ajunge să fie copleșitoare și ne face să nu ne mai putem bucura de fericirea prezentă de a fi în preajma copilului nostru. De cele mai multe ori, stările de copleșire sunt punctuale și urmează vreunui eveniment nefericit sau vreunei etape furtunoase din dezvoltarea copilului. Acestea sunt momente mai „tahicardice” necesare adaptarii. Dacă însă este vorba despre o stare continuă care durează și se extinde asupra tuturor aspectelor vieții noastre, e posibil să se fi activat resorturi străvechi ale vinovăției care se referă la copilul care am fost și nu la copiii noștri.

Dacă forța vinovăției, în loc să încălzează și să hrănească, pârjolește și devorează, e musai să fie găsite resurse externe cât mai rapid pentru aducerea forței vitale în matca ei și a focului ardent în vatră.

TDM: Ce efecte are vinovatia mamei asupra relatiei cu copilul?

Speranța Farca: Vinovăția care se transformă în responsabilitate, în grijă, în capacitate de anticipare și de autocontrol îl va ajuta pe copil să interiorizeze aceste caracteristici cu care să-și paveze calea spre independență. Mama însăși, prin responsabilitate asumată, se va feri de complicații, nu se va încărca cu vinovății pentru situații care nu depind faptic de ea, nu se va învinovăți pentru ceea ce gândește sau visează și va putea să se bucure de copilul ei, să-și descopere relaxarea de a trăi încrezătoare în forța lui vitală.

Când vinovăția însă este ca o „piatră de moară” mai presus de orice, relația mamă–copil cade pe planul doi. Copilul se va simți neimportant, învinovățit, speriat și va învăța să învinovățească și să sperie. Din această poziție, vinovăția este cel mai vicios, dar și cel mai puternic liant al unei relații care nu mai are nicio șansă de a evolua dincolo de simbioză. Vinovăția alimentează spaima care o hrănește și, din pelteaua asta lipicioasă, e dificilă o dezlipire întru independență. Chiar și după ce lucrurile par încheiate, sentimentele de învinovățire–autoînvinovățire tind să se reactiveze ori de câte ori apare vreo responsabilitate, vreo greșeală, vreo relație de dependență.

În vinovăția patologică oamenii în sine ajung să nu mai conteze, ei par slujitori-sclavi ai Ei, ai Vinovăției ridicată la rang de zeiță nesățioasă care cere mereu sacrificii din ce în ce mai mari și care pretinde nesăbuită să-și transmită cultul din generație în generație. Or, sentimentele sunt niște construcții ale noastre pentru a ne fi mai bine, iar dacă vreunul preia comanda, ceva nu e în regulă.

E firesc ca întru libertate să experimentăm sclavia, întru autocontrol să experimentăm lipsa acestuia, întru responsabilitate să experimentăm vinovăția cu toate aspectele ei, dar împietrirea în etapa aceasta idolatră este o problemă care-și cere soluționarea.

TDM: Cum scăpăm de această vinovăție? Cum să ne eliberăm de sentimentul că nu suntem suficient de calme, organizate, competente? Și cum ne descurcăm cu presiunea socială care uneori pune paie pe focul vinovăției?

Speranța Farca: Remediile diferă în funcție de tipul de vinovăție. De aceea aș distinge între autoînvinovățirea care apare ca urmare a presiunii sociale și cea care ține de dezvoltarea noastră personală.

În ceea ce privește presiunea socială, trăim într-o societate în care greșelile sunt vânate cu aviditate întru absurdă competiție: dacă altul s-a împiedicat, ne simțim cu un metru mai norocoși, mai aproape de linia de sosire. Aici ne-ar ajuta dacă am înțelege că nimeni nu concurează pentru a ocupa postul eului nostru, iar în mămicie, nu există ierarhie. Chiar dacă s-a râs în copilărie de noi când greșeam, acum am putea înțelege că acele greșeli ne reprezentau mai mult decât calea bătătorită a altora.

Ca mame noi știm ce e mai bine pentru copilul nostru, chiar dacă suntem aiurite de sfaturi și amețite de propriile noastre intelectualizări. Sigur, mai și greșim dar, de cele mai multe ori greșeala este o construcție creativă care dă unicitate relației și care pare astfel doar pentru că nu este în pas cu moda vremii. Câte mămici de acum nu și-ar fi dorit ca mamele lor să „greșească” și să le fi legănat fără frică de a „se învăța în brațe”, să le fi alăptat la cerere chiar dacă pediatrii acelor timpuri ar fi găsit că asta este cauza „colicilor”. Mamele „bune” pe atunci, acum se trezesc judecate după alte criterii, iar fiii și fiicele lor le reproșează tocmai că au delegat responsabilitatea, că au uitat să-și asculte copiii. Cărțile și specialiștii se schimbă de la generație la generație, de aceea „busola” în creșterea copiilor se află în interiorul nostru și nu în afară. Nu vom putea da vina pe specialiști, nu vom putea spune că așa am citit sau că așa se făcea „pe vremea mea”, ar fi bine să putem spune: „Eu am ales așa! Poate nu a fost bine din perspectiva ta de acum, dar am simțit că era bine pentru noi atunci”. Aceasta este deja o responsabilitate asumată și nu mai e loc de vinovăție.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație