Mergea pe stradă plângând, ținând telefonul în mână. Nu mai voia să răspundă, dar frica de el o împingea să o facă! ”Unde te duci tu, mă, acum? Te duci la Poliție? Și ce o sa le spui? Lasă că sun eu înaintea ta și le zic de tine! Cum adică te-am bătut? Ce, mă, asta e bătaie?! Mi-ai nenorocit viața! Cine o să te mai ia de nevastă? Din ce o să trăiești? Vrei libertate? Lasă că-ti dau eu libertate!”
Articolul pe care urmează să îl citiți reprezintă cel de-al doilea episod al unei serii dedicate violenței domestice, așa cum este văzută de psihologul Florentina Dumitru prin prisma femeilor care ajung la ea pentru a-i cere ajutorul. Prima parte, aici: Dacă bărbatul îmi dă o palmă, două, ce? Înseamnă că mănânc bătaie?
Purtaseră dialogul de mai sus de cel puțin cinci ori în ultimii doi ani, însă, de data aceasta era hotărâtă să plece de lângă omul care o agresa fizic, psihic și emotional. Era momentul să-și ia viața înapoi, înainte ca el să i-o curme într-un mod tragic.
Conform unui studiu al CNEPSS (Centrul Național de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate) efectuat în 2015, violența se definește astfel: “folosirea intenționată a forței sau a puterii, reală sau sub formă de amenințări, împotriva propriei persoane, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui grup sau comunități, care rezultă sau are o probabilitate ridicată de a rezultă în rănirea, moartea, afectarea psihologică, afectarea dezvoltării sau deprivare.”
Captive în propriile căsnicii: 1 femeie din 3 agresate fizic sau verbal
Violența în familie nu lasă întotdeauna urme fizice vizibile, însă e o formă de agresiune psihologică, sexuală, economică și chiar socială. Partenerul te constrânge fizic sau emoțional și își impune puterea și controlul asupra ta. Orice vătămare fizică, sexuală, orice formă de denigrare, de umilire, de izolare, insultele, amenințările, privarea de bunuri și mijloace vitale sunt manifestări brutale ale abuzului.
În România, una din trei femei a declarat că a fost abuzată fizic sau verbal de către partenerul de viață, conform Studiului Sănătății Reproducerii, din 2004. În 2006, dintr-un total de 9.372 de victime ale violenței în familie, 5160 au fost femei, conform datelor ANPF. De asemenea, în 2006 și în 2007 câte 69 de femei și-au pierdut viața din cauza violenței.
Ligia și Iulia sunt prietene bune. Ceea ce își împărtășesc e, de fapt, ceea ce le leagă. Iulia e singura care nu s-a îndepărtat de Ligia, fiindcă înțelege perfect prin ceea ce trece. Amândouă consideră că sunt captive în căsnicie, că nu au cum să-i schimbe pe soții lor, că nu-i pot face mai buni, că trebuie să accepte situația și că cei mici, copiii, trebuie să învețe să trăiască cu certurile, cu scandalurile, cu violența și să găsească singuri un mod de supraviețuire.
”Am și eu partea mea de vină. Poate ar trebui să nu-l mai bat la cap…”
Cu toate acestea, abuzul repetat le-a schimbat viața și, instinctiv, caută acum o soluție.
“Da, am semne pe mâini…dar să știi că de data asta nu m-a lovit! Doar m-a forțat să fiu a lui. Mereu zice că îi aparțin. În seara aia iar era beat..știi că bea..și nu m-am putut opune. Mi-e așa o scârbă de mine după ce se întâmplă asta, dar ce pot face?! Măcar pe mine nu mă da niciodată afară din casă, nici pe mine nici pe copil. Sunt femei, am văzut la televizor, care sunt bătute crunt încât ajung la spital pentru îngrijiri medicale. “
“Eu cred că am și eu partea mea de vină! Poate ar trebui să nu-l mai bat atât la cap. Când vine târziu, îi fac reproșuri și imediat începe scandalul. Dar oricum aș face ceva nu e bine. Sunt dăți când tac din gură și-l apucă furia așa din senin..,își amintește de ceva și e gata să mă lovească pentru niște cuvinte spuse acum 2-3 luni.”
“Viorel mă iubește mult, să știi, chiar dacă mă bate. Uneori, chiar îmi spune că îi pare rău că m-a lovit. Îi trece repede supărarea și după aceea toate lucrurile revin la normal. Și, și eu îl iubesc pe el! Am un copil cu el, avem un viitor împreună! Nici nu știu dacă bătaia e cel rău lucru care mi s-ar putea întâmpla.”
Violența în familie. Răni care se vindecă greu sau deloc
Cifrele din statisticile Centrului pentru Egalitate arătă: 827.000 de femei au suportat în mod frecvent violența în familie sub diferite forme, 739.000 de femei au fost insultate, amenințate sau umilite, mai mult de 320 de femei au fost abuzate fizic și un număr similar au suferit abuzuri care au dus la restrângerea forțată a relațiilor sociale, peste 70.000 de femei au fost abuzate sub forme multiple, inclusiv sexual.
Din păcate, cifrele sunt, de fapt, victimele care au avut curajul să-și mărturisească drama. Sunt multe alte femei care nu îndrăznesc însă să reclame violența în familie fiindcă la mijloc e multă teamă, durere, suferință.
Cine n-a trăit într-un scenariu de felul acesta, n-are habar ce simte o femeie în viața ei de zi cu zi. Sunt mii de gânduri și emoții, multă durere și tristețe și doar un pas până la depresie. Au răni care se vindecă greu sau care nu se vindecă niciodată. Cicatricile dor, sângerează și se reactivează când se așteapta mai puțin.
Ce șansă au să-și găsească stima de sine?
Realitatea lor este diferită de a noastră. Când abuzul este doar psihologic, ajung să nege coșmarul prin care trec. Se uită în oglindă și-și găsesc pretexte care să justifice atitudinea agresorului. Se simt vinovate. Sunt umilite și jignite și, uneori, consideră că o merită. Se simt contrânse fizic și emoțional, violența în familie le-a făcut să-și piardă puterea și curajul de a mai spera la o viață normală.
Unele ajung să-și piardă propria identitate! Nu mai știu cine sunt, cine erau. Denigrarea, umilirea, izolarea, insultele, amenințările, privarea de bunuri și mijloace vitale sunt manifestări brutale ale abuzului emoțional. Și, când toate acestea culminează cu agresiunea fizică, ce șanse mai are o femeie să-și găsească stima de sine și încrederea în forțele proprii?
Copiii, victime ale violenței în familie
Mai tragic este că, în fiecare oră, doi copii sunt victime ale unei forme de violenţă în familie raportată autorităţilor, conform datelor World Vision, România, care a lansat în 2017 raportul de cercetare „De ce lovim copiii?”.
Iată o parte dintre concluzii:
- 1 din 2 părinți (51%) consideră că lovirea este pentru binele copilului;
- Doar 1 din 10 (9%) părinți români nu și-ar lovi niciodată copilul;
- 1 din 10 (10%) considerã cã lovirea apare din cauza copilului;
- 8% ar lovi copiii, dar nu ar vrea că acest lucru să se afle;
- 8% invocă motivații religioase;
- 6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
- 5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
- 3% se simt foarte vinovați după ce lovesc.”
Sunt rare cazurile când copiii își pot traduce în cuvinte suferința prin care trec. De obicei, frica ilustrează tabloul de ansamblu și restul emoțiilor trec în fundal.
Sebastian stă ghemuit pe scările reci ale holului blocului. Își ține capul cu mâinile. Sub nicio formă nu se mișcă, încercând parcă să-și susțină întreaga greutate în palmele lui micuțe. Pământul se învârte cu el, asta e sigur. Mama i-a povestit odinioară despre un personaj, nu-și amintește numele lui care a descoperit că Pământul se rotește în jurul… Nu mai știe în jurul cui sau a ce…dar mama avea dreptate..
”De ce nu vine mama?”
„Mi-e frig!”, își spune, în timp ce cu mâinile se îmbrățișează singur. Palmele îi sunt reci și transpirate. Le simte cum se lipesc de tricou. Privește fix la un perete gol. „Oare unde e mama, de ce nu vine? Ea are mereu mâinile calde și repede, repede nu știu cum face.. face o magie și le încălzește și pe ale mele.”
Din casă încă se aud țipete și înjurături. Sebastian tremură din toate încheieturile, însă, din cauza palmei pe care a primit-o de la tatăl lui, încă se simte amețit. O ureche îi țiuie asemeni unui ton de telefon stricat. “E numai vina mea!”, își spune fără contenire. „S-au certat din cauza mea. Am uitat robinetul deschis la baie după ce m-am spălat pe dinți… de asta s-au supărat amândoi. Știu eu că dacă nu sunt cuminte, dacă nu ascult și dacă nu-mi mănânc legumele nu o să mă mai iubească nimeni.”
„Mi-e frig!…ba nu..mi-e frică! Mama nu o să mă mai iubească niciodată pentru ceea ce am făcut azi! Mama nu o să mai vină la mine! De ce durează atât?! De obicei vine mai repede…poate nu mai vine deloc…ba da…o să mă ierte, o să vină ea. Ooo..da’ tata să nu vină!! Să nu vină el!!!”
”Sunt un prost și un bebeluș”
O înjurătură răzbate iar prin pereții blocului. Vocea tatălui răsună pe palier. Sebastian tresare și într-o secundă sudori reci îi trec pe șira spinării. E de-a dreptul îngrozit. Dă să se ridice însă n-are forță. Îi e frică…îi e frică rău de tot.
Pantalonii de pijama se udă cât ai clipi. Uff…se simte eliberat într-un fel. S-a tot abținut o vreme, conștient că ar fi bine să meargă la toaletă, dar frigul și frica au învins. Urina caldă care îi curge pe picioare și-i udă șosetele îl încălzește pe moment. „O…nu..nu iară! Cum naiba s-a întâmplat? Când? Dacă mă vede mama așa iar o să se supere pe mine! Și i-am promis că nu mai fac!” Acum un alt sentiment de vinovăție îl însoțește în gânduri.
Subtil însă apare și furia. Și iată că mânuțele lui mici se încălzesc din senin. “Iar am făcut-o! Sunt un prost! Sunt un bebeluș!” Tată are dreptate. De asta e mereu supărat pe mine. De asta m-a bătut în seara asta! Mi-a și zis că sunt un papă-lapte și că stau lipit de fusta mamei. Azi n-am apucat să fug…și de fapt n-am vrut să o mai fac!
Am vrut să o apăr pe mama. Lasă, că o să vadă el când o să mă fac mare! Îi arăt eu cât sunt de puternic. Mi-e ciudă..am vrut să-l împing de lângă ea..dar nici măcar nu s-a clintit. Aaa…știu mâine o să mă trezesc devreme și o să fac câte flotări pot eu de multe! Și o să fac în fiecare zi! O să devin și eu la fel de puternic că Superman. Ce forță are el. ..e grozav! Și zboară cu o vitezaăăă!! Și îi salvează pe toți! Într-o zi o să o salvez și eu pe mama!”
Violența în familie și concințele abuzului din copilărie
Povestea lui Sebastian e povestea multor copii abuzați în familie. Faptul că mama alege să rămână într-o relație abuzivă lui îi confirmă cumva că aceasta este normalitatea. La maturitate va avea doar două opțiuni: să-și înăbușe furia și să-și vindece trauma ori să devină el însuși agresor, fiindcă atitudinea tatălui i-a servit drept model. În cel mai fericit caz, poate deveni Salvator pentru o altă femeie abuzată, dar asta e mai puțin probabil.
Bătaia e umilință. Sebastian va fi în continuare victimă sau va deveni un abuzator? Se va lasă în continuare umilit sau îi va umili și el la rândul lui pe cei din jur? Rănile nevindecate pe care le-a dobândit prin experiențele trăite îi vor influența comportamentul. Iar asta se va vedea cel mai curând în perioada adolescenței. Copilul abuzat ieri poate fi agresorul de mâine! Părinții sunt de cele mai multe ori uimiți cum copilul cuminte și ascultător de acasă devine un rebel fără pereche. Violența în familie poate fi cauza.
Violența ca mod de viață
Adolescentul ascultă și acum, însă nu de părinții săi, ci de grupul din care face parte. Acolo va fi acceptat, înțeles, i se vor valida emoțiile și comportamentul. În grupul său, adolescentul va găsi tineri care îi seamănă și care au aceleași răni. Împreună vor începe să învăluie în fum certurile de acasă și așa va deprinde un obicei nou. Comportamentul distructiv poate îmbrăca însă forme și mai grave. Alcoolul, drogurile și fumatul sunt cele mai frecvente. Însă, la extremă, se situează și tentativa de suicid.
Agresivitatea poate fi îndreptată asupra celorlalți dar și împotriva propriei persoane.
Gândurile negre despre sine, despre viitor, despre oameni pot conduce la anxietate, la depresie. Vinovăția îi poate tulbura echilibrul emoțional și așa fragil. Stima de sine este scăzută și încrederea în forțele proprii se topește. Va dezvolta relații sociale nepotrivite, se poate chiar inconștient înconjura de oameni cu care să retrăiască aceleași abuzuri fizice și emoționale. Orice victimă își poate găsi un nou agresor și orice agresor își va găsi într-un final un personaj mai slab pe care să-l abuzeze. Își confirmă în felul ăsta asumarea unui rol deja cunoscut.
Cere ajutor dacă ești victimă a violenței în familie!
Ar fi bine dacă ne-am aminti faptul că adulții de mâine sunt copiii de azi. Suntem datori să-i creștem echilibrat, să le sadim în suflete bucuria și seninătatea, să-i învățăm să iubească și să se iubească.
Cere ajutor! Violența în familie nu înseamnă iubire! Victimele violenței în familie trebuie să știe că nu sunt și nu vor fi niciodate singure! Pot apela în primul rând la sprijinul și înțelegerea membrilor familiei, prietenilor, colegilor și chiar al vecinilor. Mai mult decât atât sunt instituții abilitate de stat care pot oferi consiliere și îndrumare.
Pentru îngrijiri medicale, se pot adresa unității de primiri urgențe din cadrul spitalelor sau medicului de familie. Pot merge la Poliție să depună plângere împotriva agresorului.
Pentru a obține un certificat medico-legal se pot adresa Institutului de Medicină Legală.
Pentru a beneficia de servicii sociale necesare în această situație există Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
De asemenea, sunt multe ONG-uri care oferă servicii sociale și sprijină victimele violenței în familie. În România, există peste 50 de adăposturi și 2 centre de recuperare pentru victimele violenței în familie unde victimele pot beneficia de găzduire temporară, consiliere psihologică și juridică, servicii de asistență socială și sprijin în reintegrarea victimei și a copiilor, după caz, în locuința familiei.
Ordinele de protecție de judecă în urgență
Mai mult decât atât, conform Legii nr. 351/2015, cererile pentru emiterea ordinului de protecție pentru victimele violenței în familie se vor judeca de urgență, în termen de cel mult 72 de ore de la depunerea cererii. Deci măsurile de limitare a contactului cu agresorul pot fi imediate.
În consecință, în caz de violență în familie se pot dispune:
- evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;
- reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei;
- limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune (atunci când această poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima);
- obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victima, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;
- interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoană protejată le frecventează ori le vizitează periodic;
- interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victim. (conform Legii nr. 217/2003, cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie )
