Parentingul perfect nu există sau de ce au copiii noștri nevoie cu adevărat pentru a se prețui pe ei înșiși
Nevoia părinților care calcă pragul cabinetului meu este de a primi răspunsuri la o serie de întrebări fără răspunsuri. Aceasta este una dintre cele mai mari provocări pe care le întâlnesc în activitatea mea de zi cu zi: dorința părinților de a fi asigurați că, dacă vor urma strategia de parenting concepută de Kohn, Siegel, Markham sau Hendrix, copiii lor vor crește fericiți, vor obține cele mai bune rezultate, vor dezvolta cele mai frumoase relații de prietenie și vor ajunge în topul de celebrități al țării! Iar orice altceva în afara răspunsului sau sfatului perfect, este inutil și neinteresant.
Toate aceste dorințe, absolut firești la o primă vedere, nu fac altceva decât să camufleze o uriașă nevoie de certitudine și invulnerabilitate într-un domeniul al vieții cum este parentingul, care în esență este caracterizat de maximă incertitudine și vulnerabilitate.
Obsesia pentru certitudine este o Fata Morgana
Această obsesie pentru certitudine este precum o Fata Morgana, care nu doar că este extrem de seductivă pentru părinții zilelor noastre, dar este și o invitație la un real pericol relațional.
Habotnicia față de siguranța maximă și certitudine ne creează iluzia faptului că deținem adevărul absolut, ceea ce generează intoleranță și critică față de orice altă perspectivă sau strategie de relaționare părinte-copil. Cu alte cuvinte, deseori ostilitatea din mediul online și offline, atunci când vine vorba despre parenting, apare și deoarece „teoria noastră de parenting” devine „singura teorie de parenting” care merită practicată și orice altă viziune trebuie pedepsită cu o avalanșă serioasă de dispreț și critică. Iar tot ceea ce-i mai rămâne celui care și-a autodecernat statutul de posesorul adevărului absolut este titlul de „părintele perfect al anului” – care vă asigur că-l va face și cel mai nefericit părinte al anului.
Parentingul perfect nu există
În calitate de psiholog clinician și psihoterapeut relațional permiteți-mi să vă spun că parentingul perfect nu există și probabil nici nu va existat atâta timp cât ființa umană este, prin natura sa, imperfectă!
Cea mai sănătoasă atitudine de relaționare cu copilul nu este aceea în care adultul a primit răspunsul perfect cu privire la strategia garantată 100%, ci aceea în care părintele se întreabă: Sunt adultul care mi-aș dori să devină și copilul meu? Din această perspectivă lumea deja este altfel văzută. Deoarece cred în faptul că ceea ce suntem îi influențează pe copiii noștri mai mult decât ceea ce spunem, astfel avem nevoie să fim ceea ce ne dorim să devină copiii noștri. Chiar dacă vulnerabilitatea ascunsă a parentajului este terifiantă uneori, aceasta este și cea mai la îndemână șansă pentru a cultiva conectarea și sensul relațiilor de iubire. Vulnerabilitate = vitalitate sau, așa cum ne spune și Brene Brown, vulnerabilitatea este povestea centrală a oricărei familii. Aceasta definește atât momentele de maximă bucurie, cât și pe cele de frică, rușine, dezamăgire, iubire, apartenență, recunoștință. Dacă vrem să ne deconectăm de la vulnerabilitate, parentajul devine o cursă obsesivă pentru a livra, executa și măsura, fără a mai rămâne loc pentru a fi.
Noi, adulții, avem o influență uriașă asupra felului în care copiii noștri gândesc despre ei
Desigur că oricărui părinte îi rămâne și varianta de a alerga după perfecțiune, doar că este important să știți că asta înseamnă a-l învăța pe copil să valorizeze părerea altora mai presus decât ceea ce el gândește sau simte. Mai exact, înseamnă a-i preda lecții despre a se supune, a dovedi și ale face altora pe plac și, dacă acest lucru nu este bine primit de ceilalți, vina și rușinea vor pune stăpânire asupra vieții lui. Studiile de specialitate ne arată că parentingul este un predictor primar atunci când vine vorba despre cât de ușor se vor supune copiii la emoțiile de vină și rușine.
Asta inseamna că noi, ca adulți, avem o influență uriașă asupra felului în care copiii noștri gândesc despre ei și despre provocările vieții lor. Iar atunci când vine vorba despre a crește copii cu prețuire de sine, este important să-i învățăm pe aceștia să facă diferența între ei înșiși și comportamentele lor. Deoarece din perspectiva sănătății emoționale este o mare diferență între sunt rău și am făcut ceva rău – și să știți că nu mă refer doar la semantică. Sunt rău este definiția rușinii și mijlocul cel mai bun de manipulare din partea celorlalți, iar am făcut ceva rău este simbolul vinovăției care este cu mult, mult, mai ușor de dus și de tolerat. Rușinea topește orice speranță a faptului că noi am putea face lucrurile mai bine sau că am putea fi mai buni – deoarece din start ne spune că nu suntem capabili de nimic bun. Iar atunci când noi sau cei din jur îi rușinează sau etichetează pe copiii noștri, li se răpește acestora șansa de a face lucrurile diferit. Dacă un copil fură, acest comportament se poate schimba. Dar dacă el este un hoț – unde mai este potențialul de schimbare?
Vulnerabilitatea îi oferă copilului posibilitatea de a se accepta așa cum este
Invulnerabilitatea îi transmite copilului că acesta este demn de iubire doar dacă este perfect, și nimic mai puțin de atât nu este suficient de bun. Iar dacă toată energia acestuia se consumă cu efortul de a fi perfect, nu mai are timp să fie el însuși, să se bucure de viață, să greșească pentru a putea învăța sau să-i fie teamă pentru a putea să-și cultive curajul. Vulnerabilitatea, însă, îi oferă copilului posibilitatea de a se accepta pe sine exact așa cum este în realitate – imperfect, iar această prețuire de sine îi oferă posibilitatea de a-și cultiva curajul de a fi el însuși într-o lume definită de imitație și artificial.
Otilia Mantelers, expert în parenting, și Gaspar Gyorgy, psiholog clinician, susțin în tandem prima conferință din România despre „Puterea relațiilor. Călătoria de la vină către vulnerabilitate și vindecare”! Evenimentul, la care sunt așteptați 400 de părinți și specialiști din toată țara, are loc pe 10 octombrie 2015, în Bucuresti. Mai multe detalii aici.
