ZFT: Ziua fără “trebuie”

Ziua de răsfăț a familei/Totul despre mame
Cada mea e cu vedere spre luminatorul blocului, dar merge si-asa!

Zi de răsfăț & anarhie în familie

Am făcut o “zi fără trebuie” sâmbăta trecută. Aceasta este o sărbătoare tradițională a familiei noastre, alături de Crăciun, Paște, Revelion.

N-au date fixe, vin când se poate şi când nu mai putem: sunt zilele noastre fără “trebuie”. Le stabilim de cu seara şi e musai să fie week-end. În rest, e iluzoriu să ți le propui. Ce sunt ele? Păi se citesc aşa cum se-aud şi n-au rețete fixe: sunt zile fără “trebuie”, pline de “vreau” şi “am chef”.

Fără ceas

În “ziua fără trebuie”, denumită de aici încolo ZFT, pentru acuratețe, nu există timp sau ceas. În orice caz, nu ca limitare şi nici ca presiune. Fiecare se trezeşte când doreşte şi mănâncă la micul dejun ce pofteşte din ce se găseşte. Ochiuri cu ciocolată? Avem! Copilul se distrează maxim făcând combinații care de care mai aberante. Eu lenevesc cu o cafea cu lapte şi refuz să gust jeleuri cu castraveți. Azi nu trebuie nimic… Nu ne pasă cât e ceasul, azi e o zi decupată din timp pe care o lipim de suflet cu lipici de amintiri.

Fără reguli

E ziua când copilul nu se spală pe dinți pentru că n-are chef. Eu nu aspir, nimeni nu duce gunoiul. Şi toți ne întrebăm ce avem chef să facem. Mi se pare suprarealist cât de greu e să disociezi lucrurile de care ai chef de cele pe care trebuie să le faci de obicei. Parcă aş avea chef să fac patul. Să mă urnesc. Să gătesc ceva, e sâmbătă şi aşa fac de obicei. Am chef sau trebuie? Cred că trebuie. Nu-i nimic, vom comanda pizza. Iar caietele copilului zac pe birou de-a valma şi cred că activitatea lui academică (cu dictări şi calcule infernale) nu va avea nimic de suferit dacă azi lăsăm caietele alea exact aşa cum sunt.

Fără reproşuri

Eu îmi doresc – şi asta voi şi face – o baie lungă cu spumă, o carte nouă de la librărie (cu ceai băut la librărie) şi un ruj. Soțul meu îşi doreşte să vadă un SF de Oscar, blugi noi şi are chef să zacă. Copilul vrea un lego nou şi să iasă la joacă. Bun, dar ce ne dorim să facem împreună? Azi, aparent, nimic. Rămâne stabilit. Băieții ies la mall după haine şi jucării, eu lenevesc în cadă, apoi ies în oraş singură. Scurt, până la librăria mea preferată. Evit orice gest, orice acțiune pe care n-am chef s-o fac. Aşa sunt ZFT-urile. De răsfăț total, maxim. Ne reîntâlnim după câteva ore şi avem cu toții zâmbete largi pe față, de parcă ar fi Ajun de Crăciun.

De ce nu le facem mai des?

ZFT-urile sunt, de asemenea, prilej bun de introspecție. Îți aduci aminte că exişti pe lumea asta frumoasă şi separat de sarcinile şi lucrurile obligatoriu de bifat, zi de zi. Sunt zile complet atipice, de aceea ni le permitem rar. Din păcate sau din fericire. Din păcate – pentru că sunt frumoase şi ți le aminteşti ca pe nişte vacanțe ciudate şi relaxante. Din fericire – pentru că, dacă le-ai face mereu, ar însemna fie că nu mai ai nimic de pierdut, fie că nu-ți mai doreşti nimic. Noi ni le facem cadou cam de două ori pe an. Dacă vă tentează să încercați, să ştiți că e nevoie de voință! Avem întipărite în minte rutina şi obligațiile mai mult decât mi-aş fi imaginat.

Indicațiile pentru copil

Aici mi-e cel mai greu să mă abțin. Şi aşa îmi dau seama că sunt mai mereu cu gura pe copil. Cu toate astea, văd că se spală şi singur pe mâini, nu iese pe ger fără geacă sau în papuci de casă şi se culcă de bună-voie pe la 11 noaptea. Deci ştie cum se fac lucrurile şi fără indicațiile mele, doar că le face mai în ritmul lui. Ceea ce e OK pentru o sâmbătă fără trebuie. Care oricum trece cât ai clipi, duminică avem de recuperat fiecare ce n-a făcut sâmbătă şi apoi vine, implacabil, ziua de luni. Când sună ceasul devreme şi ne trezim. Pentru că, nu-i aşa?, TREBUIE…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație