SPORT!

Cum să avem copii care nu se tem să alerge 5 kilometri şi care nu cer scutire la sport

În ultima vreme, de fiecare dată când deschideam televizorul şi dădeam peste Olimpiadă şi peste sportivii ei cu corpuri armonioase şi agile, mă apucau şi mai tare remuşcările că nu mi-am reînnoit de peste jumătate de an abonamentul la sală, că aparatul de gimnastică a devenit cuier de rufe, că toate accesoriile de tip coardă, mânere pentru flotări sau cărţi de pilates zac aruncate prin casă. Canapeaua devenea brusc incomodă, mă ridicam să-mi fac un ceai şi îmi promiteam că îmi voi educa copilul în spirit sportiv, singura şansă să evoluăm şi noi, ca familie, în sensul acesta.

 

Paradoxal, tatăl meu a fost sportiv de performanţă, dar nici eu, nici surorile mele nu am primit o educaţie sportivă. Ba dimpotrivă. Cu o mică excepţie, când pe soră-mea mijlocie a apucat-o în vremea gimnaziului cheful să meargă la o şcoala sportivă în alt oraş şi i s-a făcut hatârul cam un an, noi toate trei am fost doar artiste, nu sportive (de parca una o exclude pe alta), am cam crescut cu scutiri la sport şi eu am fost mai mereu tratată drept “leşinată”. Îmi amintesc totuşi de câteva răbufniri sportive de-ale mele: am frecventat într-o vară un club de atletism unde, în afară de câteva alergări fără noimă la marginea oraşului pe lângă un lan de porumb, cel mai mult mă antrenam sărind într-o groapă cu bureţi afundându-mă în ei până simţeam că mă sufoc, până când într-o zi mi-a curs sânge din nas. Îmi mai amintesc apoi de un 5 desenat strâmb cu un băţ înmuiat în clor pe spatele unei bluze de trening, pe când activam într-o echipă de handbal. Şi cam astea sunt amintirile mele sportive. Nevoia de a face mişcare a apărut mult mai târziu în viaţa mea, dar din păcate nu dispun de o organizare prea riguroasă a programului meu ultraîncărcat încât să o transform într-o obişnuinţă. Îmi doresc, însă, ca baiatul meu să crească cu altă mentalitate, şi indiferent de ce drum va avea în viaţă, mi-aş dori foarte tare ca sportul, în orice formă, să nu lipsească din activităţile lui zilnice.

 

Dar sportul nu e un fel de hobby? Cel mic nu trebuie să aibă înclinaţie pentru un sport ca să-l practice? Păi nu. Sportul înseamnă în primul rând mişcare, iar mişcarea trebuie să devină o rutină. Pentru ca un corp să fie sănătos, sportul e la fel de important ca şi alimentaţia. În şcoala primară citeam zilnic pe perete, într-un chenar decorat cu linii ondulate că Mens sana in corpore sano, şi dedesubt caligrafiată frumos traducerea din latină, Minte sănătoasă în corp sănătos. Dacă s-ar fi ocupat cineva să ne înveţe practic şi cu exemple (eventual prin planşe cu viitori adulţi cu muşchi semiatrofiaţi, burtă şi piele flască) exact înţelesul acestui aparent truism, probabil generaţiile următoare şi copiii lor ar fi stat mai bine şi cu sănătatea, şi cu aspectul fizic, şi cu stima de sine.

 

Sportul poate fi o revelaţie

Of, aproape că nu ştiu ce ar trebui să scriu ca să fiu cât mai convingătoare, astfel încât să nu îngroş rândurile articolelor despre cât de sănătos este sportul, articole care nici pe mine nu mă motivează să mă ridic şi să sar prin casă. Cu toţii ar trebui să ştim că exerciţiile fizice sunt importante pentru muşchi, articulaţii, aparatul cardio-vascular, reducerea riscului îmbolnăvirii de diabet tip B etc. Mai mult, pe lângă sănătatea corpului, mişcarea, mai ales cea în aer liber, induce o stare de bine şi de armonie, ne ajută să dormim mai profund, dar şi să avem o gândire mai clară: sportul creşte capacitatea cerebrală, favorizând circulaţia sângelui prin corp şi prin creier. Asta înseamnă şi că, prin mişcare, se întârzie degenerarea cerebrală la bătrâneţe. Nu ştiu cât de insistentă ar trebui să fiu să vă provoc să faceţi sport împreună cu copiii voştri pentru a le oferi un model şi a crea o rutină. Copiii au nevoie de multă mişcare, aşa că lăsaţi-i să alerge în voie, să sară, să se rostogolească, să se agite. Nu vă temeţi că îşi udă tricoul, că se împiedică, că se accidentează. Nu îi transformaţi în viitori iubitori de canapea pe motiv că transpiră şi răcesc!

 

Sportul e vital

Asociaţia Naţională pentru Sport şi Educaţie Fizică din SUA spune că un copil de până la 3 ani are nevoie de 30 de minute de mişcare coordonată şi 60 de minute de activitate fizică liberă în fiecare zi şi că nu trebuie să aibă perioade de repaos mai mari de 60 de minute legate pe zi, în afară de perioada când doarme. Pentru copiii până la 5 ani, recomandările zilnice sunt de 60 de minute activitatea fizică organizată, între 60 de minute şi câteva ore de mişcare liberă, şi iarăşi repaosul nu ar trebui să depăşească intervale de o oră pe zi. Copiii între 5 şi 12 ani, la fel ca adolescenţii, ar trebui să aibă cel puţin o oră de activitate fizică în fiecare zi, compusă din exerciţii fizice combinate: aerobic (alergat, sărit, bicicletă, dans şi alte exerciţii care provoacă ritmul cardiac), forţă musculară (căţărat sau alte activităţi care solicită muşchii), întărirea oaselor (sărit, alergat, şotron şi alte activităţi care pun presiune pe oase).

 

Sport fără efort, dar cu efect

Iată câteva soluţii pentru a vă determina copiii să facă sport de la vârste mici, fără să fiţi nevoiţi să îi înscrieţi la cursuri particulare costisitoare: încurajaţi-l pe cel mic să urce trepte, activitate pe care o adoră orice copil care abia a învăţat să meargă. Ocazie bună să mai renunţaţi şi voi la lift, plus că puteţi număra împreună treptele şi astfel cel mic va învăţa cifrele. Când mergeţi în vizite la gradiniţe, pe lângă exigenţele ce ţin de interior ş partea educaţională, asiguraţi-vă că există şi o curte încăpătoare şi amenajată în care copiii sunt lăsaţi să alerge şi să sară în voie, bineînţeles supravegheaţi. Folosiţi căruciorul doar la plimbări lungi sau când mergeţi la piaţă şi trebuie să duceţi sacoşe. Obişnuiţi-vă copilaşul să meargă alături de voi, iar ca să faceţi plimbarea mai interesantă pentru el şi să-l încurajaţi să meargă, culegeţi de pe drum diverse “comori” sau inspectaţi curţile pe lângă care treceţi. Lăsaţi copilul să-şi găsească tovarăşi la locul de joacă cu care să se antreneze – studii recente au arătat că adolescenţii şi copiii marginalizaţi au tendinţe către sedentarism. Ciclismul amator a început să câştige teren şi la noi şi, deşi din păcate aceasta e doar o figură de stil, pentru că terenul destinat acestui sport e încă insuficient traversării oraşelor dintr-o zonă în alta, obişnuiţi-l pe cel mic cu ideea că există şi alte vehicule în afară de maşină. Îi puteţi încuraja şi însoţi pe cei mici în plimbări chiar şi în proximitatea casei, cu tricicleta şi bicicleta. Nu în ultimul rând, pentru ca cei mici să aibă destulă energie pentru mişcare, limitaţi privitul la televizor şi la calculator, ajutaţi copiii să doarmă suficient, să mănânce sănătos şi să se hidrateze.

 

Ce facem când stăm în casă?

Dacă nu sunteţi pregătiţi să investiţi într-o consolă de sport (Wii, Kinect), care în principiu îşi amortizează costurile după două sezoane de anotimp rece-ploios, când e vreme rea puteţi face exerciţii în casă, pe o salteluţă de neopren, usor de procurat din orice hypermarket. Copiiilor le plac la nebunie exerciţiile organizate împreună cu un părinte! Dacă locuiţi la bloc, unde ştiu cât de problematic poate fi ţopăitul în capul vecinilor, vă recomand exerciţiile tradiţionale (abdomene, fandări, genoflexiuni), dar şi cele minimaliste de inspiraţie yoga, exerciţii de echilibru într-un picior, întinderi, aplecări, ridicări de braţe. Nu uitaţi că nicio mişcare a corpului, oricît de mică, dar repetată, nu e inutilă.

 

Nu în ultimul rând, sportul are şi un rezultat estetic deloc de neglijat. Dacă aţi văzut Fight Club, probabil că încă va urmăreşte imaginea lui Brad Pitt, în halatul cu ceşcuţe şi abdomenul ultra-mega-perfect. Dacă e prea târziu ca burtica jumătăţii să se resoarbă complet, gândiţi-vă ce serviciu uriaş îi veţi face viitorului adolescent care nu va căuta tricouri lălâi care să îi ascundă abomenul prea puţin lucrat.

 

Voi faceţi sport sau promiteţi mereu că începeţi de luni?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație