Ian Peatey: “În afară de naștere și alăptare, un tată poate face orice”

Ian Peatey împreună cu fiica lui / Totul despre mame
Ian și Emma

Ian Peatey s-a născut în Marea Britanie şi nimic din cariera începută în zona de business nu prevestea cele două mari descoperiri din viaţa lui: comunicarea nonviolentă şi România.

Ian Peatey este cel care a reuşit să îi convingă pe taţii din România să vorbească despre transformările prin care trec, despre problemele, grijile şi provocările cu care se confruntă. Pare o misiune imposibilă? Aflaţi cum a fost posibilă, citind interviul de mai jos:

TOTUL DESPRE MAME: Dragă Ian, eşti tatăl a trei fiice. Acest lucru ar putea fi începutul unei basm românesc (în care toţi regii şi împăraţii au trei fete sau trei băieţi), dar n-o să te întreb dacă viaţa ta a fost un basm. Mi-aş dori mai degrabă să ştiu cum s-a schimbat experienţa ta de părinte de-a lungul anilor? Eşti un tată diferit acum decât ai fost în urmă cu 20 de ani?

Ian Peatey: Învăţ mereu şi asta mă face o persoană foarte diferită de cea care eram acum 20 de ani. Învăţarea are în mod clar un efect major asupra felului meu de a fi tată, să nu mai vorbesc de experienţele de creştere a copiilor care contribuie la acest proces de învăţare continuu.

Acum 20 de ani, stilul meu de parenting fusese moştenit aproape în întregime de la părinţii mei şi în acel moment nu mi-am dat seama că ar putea exista şi altfel de abordări. Îmi place să cred că mi-am dezvoltat propriul meu stil acum şi mă uit înapoi cu groază la unele dintre lucrurile pe care le-am considerat “normale” în educaţia unui copil, cum ar fi pedepsele corporale (de exemplu, palmele la fund) şi alte consecinţe neplăcute, recompensele pentru un comportament “bun”, dar şi refrenul “casa mea, regulile mele”.

Acum sunt mult mai respectuos şi curios în relația cu copiii mei, faţă de experienţele şi opiniile lor, şi sunt mult mai atent la ei.

TDM: Pentru părinţii moderni ai României, numele Ian Peatey este sinonim cu comunicarea nonviolentă. Ai fost cel care, împreună cu soţia ta, Monica Reu, a adus acest instrument extraordinar în România. Când ai descoperit personal CNV şi ce te-a convins să o studiezi şi să o aplici?

I.P.: Am descoperit comunicarea nonviolentă întâmplător, în 2001, când participam la o conferinţă de patru zile pentru formatorii şi educatorii din Marea Britanie. În cea de-a doua dimineaţă mă gândeam la ce prezentare să merg, când a început sesiunea principală. Am văzut pe program că scria “Comunicarea nonviolentă” şi că era susţinută de un american numit Marshall Rosenberg. Când a scos două păpuşi (un şacal şi o girafă), am vrut să plec, dar n-am putut, că aş fi deranjat audienţa. Aşa că am rămas. Replica mea de la sfârşitul discursului său de două ore a fost: “Chestia asta o să schimbe lumea”.

De atunci, a schimbat lumea mea în aproape fiecare aspect. Principalul lucru care m-a convins s-o studiez profund (şi apoi să o împărtăşesc cu alţii) a fost ideea că nevoile mele contează şi există metode de a le exprima. Fiind crescut să apreciez ascultarea şi datoria, comunicarea noniolentă a fost un concept extrem de proaspăt, iar abordarea mi-a oferit instrumentele şi perspectivele să mă valorizez pe mine – şi pe alţii – într-un fel profund respectuos.

TDM: De câţi ani locuiești în România? Simţi deja că România este casa ta? Te rog să ne spui povestea mutării tale aici, într-un moment când românii sunt îngrijoraţi că atât de mulţi oameni inteligenţi şi tineri pleacă din ţară.

I.P.: Am vizitat periodic România, cu afaceri, din 1995 şi a fost mereu ţara mea favorită din Europa de Est. După ce am întâlnit-o pe Mona în Polonia, unde locuiam în acel moment, am ajuns să avem o poveste de dragoste, urmată de o relaţie la distanţă ce a durat mai mulţi ani.

Pot spune că m-am mutat aici acum 6 ani, când ne-am căsătorit. Am simţit că ştiam destule despre ţară (trăind şi în Polonia mai mulţi ani) pentru a mă acomoda cu uşurinţă. Bineînţeles, acomodarea a fost mai uşoară şi cu ajutorul românilor care mi s-a părut mereu deschiși, curioși şi calzi.

Pot spune cu siguranţă că România este acum casa mea. Aşa cum se spune, “acasă este acolo unde se află inima ta”, iar întemeierea unei familii a însemnat luarea unui angajament către un anumit tip de stabilitate.

TDM: Familia românească este încă destul de conservatoare şi, de obicei, mamele preiau în întregime rolul de creştere a copiilor. Taţii sunt mai mult sau mai puţin daţi afară din camera copilului şi sunt mai târziu acuzaţi că n-o ajută pe mamă cu cel mic, că nu ştiu cum să se joace cu el sau că nu petrec suficient timp cu copiii. Îmi pot imagina că acest lucru poate fi foarte frustrant pentru taţi! De ce crezi că mamele îi ţin la distanţă pe taţi, dar le şi reproşează în acelaşi timp că nu se implică?

I.P.: Nu cred că există un răspuns simplu la această întrebare. Pe de o parte, principala sursă de a învăţa despre cum să fim noi înşine părinţi provine din propria noastră copilărie. Mulţi dintre noi au fost crescuţi de către mamele noastre, de bunicile şi de profesori predominant de sex feminin (cu siguranţă până în liceu). Multe dintre aceste persoane sunt încă implicate în vieţile noastre şi de obicei nu ezită să ofere sfaturi nesolicitate şi să pună la îndoială modul diferit de educaţie pe care-l practică generaţia de azi, faţă de modul abordat de ele. Să punem la socoteală faptul că, pentru mulţi dintre noi, taţii noştri n-au fost nici ei implicaţi în educaţia noastră, aşa încât e logic de ce credem că educația copiilor este datoria unei mame.

Pe de cealaltă parte, creşterea copiilor este un loc de muncă cu normă întreagă (și fără plată!) şi necesită cantităţi uriaşe de energie şi timp. Deci există o nevoie puternică de a sprijini şi de a împărtăşi cerinţele acelui loc de muncă. E de înţeles de ce mamele au nevoie ca taţii să se implice şi să ofere acest sprijin.

Un alt aspect este faptul că deschiderea noastră faţă de modul în care se dezvoltă copiii şi faţă de lucrurile de care au copiii nevoie de la cei care au grijă de ei a crescut enorm în ultimele decenii. Ideile se răspândesc cu uşurinţă prin accesul facil la informaţie şi la grupurile de discuţii indisponibile pentru părinţii noştri (internet, Facebook, telefoane mobile etc.). Printre aceste idei se numără abordările ,”moderne” de parenting şi mulţi oameni nu mai sunt dispuşi să se mulţumească cu ideile conservatoare care ne spun cum ar trebui să funcţioneze familiile. Noi vedem alternativele şi par a fi mult mai atractive decât cele cu care suntem obişnuiţi. În final, ajungem să ne căutăm propriul nostru drum printre aceste opinii şi practici confuze şi contradictorii cu privire la parenting.

TDM: Din fericire, unul dintre lucrurile care ni se spune nouă, mamelor, din când în când, la seminariile şi conferinţele de parenting la care participăm cu entuziasm, este să-i lăsăm pe taţi să-şi îndeplinească rolul lor de părinţi! Aşadar, taţii au acum şansa de a fi părinţi cu normă întreagă. Dar ei nu primesc întotdeauna sprijinul de care beneficiază mamele. Unde pot cere taţii ajutor atunci când sunt copleşiţi în relaţia cu copilul lor?

I.P.: Există o mulţime de cărţi, clipuri video şi site-uri de unde se pot obţine informaţii şi de unde se poate învăţa foarte mult. Atelierele de lucru şi seminariile sunt, de asemenea, din ce în ce mai disponibile, şi întâlnirea cu alţi părinţi oferă un mare sentiment de comunitate. A fost foarte încurajator pentru mine să văd cât de mulţi bărbaţi au participat la conferinţele recent susţinute de “nume mari” din domeniu precum Alfie Kohn şi Dan Siegel.

Să găseşti grupuri de discuţii şi mai mult sprijin personal special pentru taţi nu este atât de uşor. Unul dintre motive este că cei mai mulţi bărbaţi pe care îi cunosc au dificultăţi în a cere ajutor sau în a recunoaște că au nevoie de sprijin. Să vorbeşti despre a fi tată şi despre provocările pe care le aduce pare a fi un subiect “tabu” pentru mulţi bărbaţi, în special în discuţiile cu alţi bărbaţi. La unul dintre cursurile mele am avut printre participanţi doi taţi care erau prieteni din copilărie. Mi-au spus că era prima dată când au vorbit vreodată între ei despre ce înseamnă să fii tată, chiar dacă pentru amândoi era un rol extrem de important.

Există, însă, şi o mulţime de bărbaţi care optează pentru a fi un “tată implicat” şi eu sunt convins că vor mobiliza reţelele de sprijin pentru taţi în acelaşi mod în care au făcut-o  mamele.

TDM: Din experienţa ta, care sunt cele mai frecvente probleme cu care se confruntă taţii atunci când decid să se implice total în rolul de tată?

I.P.: Cea mai mare provocare cred că este distrugerea modelelor învăţate de la părinţii lor. Cei mai mulţi bărbaţi care vin la cursurile mele au o intenţie puternică de a-şi creşte copiii într-un mod diferit de cel experimentat cu părinţii lor. Acest lucru înseamnă recunoaşterea acţiunilor automate şi alegerea unor moduri diferite de a ne comporta cu copiii noştri. E de ajutor să ai câteva instrumente şi sfaturi practice pentru a face acest lucru, ceea ce-mi şi propun să ofer în timpul cursului.

O altă problemă întâlnită este să le dăm copiilor noştri întreaga noastră atenţie atunci când suntem cu ei. Copiii trebuie să concureze de multe ori cu tabletele şi smartphone-urile pentru timpul nostru şi trebuie să le punem deoparte astfel încât să putem fi în întregime prezenţi. Acest lucru înseamnă să ne organizăm viaţa astfel încât să răspundem la e-mail-uri, să ne întâlnim cu prietenii şi să fim cu copiii noştri, doar că nu în acelaşi timp.

TDM: Dacă unele dintre mamele care citesc acest interviu nu sunt încă convinse, ai putea, te rog, să ne spui care sunt beneficiile ce decurg din implicarea tatălui ca partener egal în creşterea copiilor, chiar din momentul când se naşte copilul?

I.P.: Modul în care este organizată partea practică, de bază, a creşterii copiilor ţine de modul în care fiecare cuplu ia această decizie.

Practic, sunt foarte puţine lucruri pe care un bărbat nu le poate face: naşterea şi alăptarea sunt cele mai evidente. În afară de cele două, posibilităţile sunt nelimitate, fiind pe de-o parte o chestiune de timp şi de gestionare a spaţiului şi, pe de altă parte o chestiune de preferinţe şi de dorinţe. Faceţi lucruri împreună sau cu rândul ori împărţiţi acele chestiuni practice între voi. Dacă tatăl vrea să le citească copiilor înante de culcare, să-i îmbrace, să-i hrănească (atâta timp cât nu sunt implicate sfârcurile), să le facă baie, să-i ducă cu maşina unde este nevoie, să-i ia la cumpărături sau orice altceva, atunci de ce nu? Poate că el face lucrurile altfel, dar nu e bine pentru copiii noştri să aibă o varietate de experienţe?

Mai este un alt aspect: fiecare părinte are un set unic de abilităţi în creşterea copiilor şi  relaţiile pe care le dezvoltăm vor fi diferite. Suntem persoane diferite, unul este bărbat, celălalt este femeie, cu toate calităţile care decurg din sexul şi genul nostru. De exemplu, în casa noastră am observat că eu am tendinţa de a juca mai multe jocuri fizice, de construcţie şi de rezolvare a problemelor (puzzle-uri, jocuri de captură, dans). Mama ei face mai multe jocuri creative, artistice şi de cuvinte. Eu sunt cel la care vine Emma pentru confort atunci când este speriată, dar se duce la mama ei atunci când e tristă. Eu sunt cel care vrea s-o ţină în braţe când e obosită, dar vrea că mama ei să o îmbrăţişeze atunci când are nevoie de afecţiune.

Când fetele mele vor fi mari, vreau ca ele să aibă relaţii sănătoase şi sigure cu bărbaţii şi cred că am un mare rol în a le învăţa acest lucru. Vreau să crească cu acel model masculin pozitiv şi sănătos pe care eu pot să-l ofer. Nu sunt perfect, desigur, învăţ şi mă adaptez în mod constant, dar acest model este unul pe care o mama nu-l poate oferi.

TDM: O familie nu înseamnă numai dragoste şi empatie. Uneori, sentimente negative apar în interacţiunile dintre părinţi, între părinţi şi copii sau între copii înşişi. Cum poate tatăl juca un rol în gestionarea acestei emoţii negative?

I.P.: Cred că dragostea şi empatia sunt fundamentul ce le permite tuturor sentimentelor să fie binevenite, chiar celor negative şi neplăcute. Vreau o familie în care ştim cu toţii că suntem iubiţi, indiferent de ce s-ar întâmpla, şi unde empatia şi înţelegerea sunt disponibile pentru oricine trece prin tumultul emoţiilor negative. Până la urmă, emoţiile negative sunt la fel de mult o parte a fiinţei umane precum emoţiile pozitive; ele indică, pur şi simplu, faptul că ceva se întâmplă şi că trebuie să avem grijă de acel aspect.

Nu sunt sigur că taţii au un rol deosebit în acest sens, deşi poate că li se pare mai greu să aibă de-a face cu emoţiile negative. Cei mai mulţi bărbaţi cu care vorbesc privesc sentimentele puternice drept un indicator al unei probleme care trebuie reparată de urgenţă. Găsirea de soluţii este în mod clar importantă, dar să te opreşti un pic şi să recunoşti mai întâi partea emoţională (empatia) poate ajuta cu adevărat. Acest lucru este valabil atât pentru propriile sentimente, cât şi pentru cele ale copiilor şi ale partenerului. Pentru bărbaţi ca mine, care au fost crescuţi să creadă că “băieţii nu plâng”, poate fi o provocare serioasă să intre în contact cu propria lor lume emoţională. Cu toate acestea, este important să facă acest lucru pentru a putea oferi empatie celorlalți membri ai familiei.

TDM: Cu permisiunea ta, aş dori să închei interviul nostru cu o întrebare personală. Soţia ta, Monica Reu, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi traineri de parenting din România. Aţi construit împreună Asociația pentru Comunicare Non-Violentă, astfel încât împărţiţi, practic, viaţa personală şi profesională. Cum funcţionează acest lucru? Cum reuşiţi să gestionaţi, în familia voastră, nu doar relaţia personală şi emoţiile negative sau chiar conflictele care apar uneori, dar, de asemenea, relaţia profesională, cu emoţiile şi conflictele ei? Preocuparea voastră comună pentru comunicare nonviolentă şi parenting face viaţă de familie mai uşoară sau mai grea?

I.P.: Aş putea spune că nu avem conflicte sau momente dificile, că soarele străluceşte mereu şi că fluturii zboară în jurul casei noastre. Nu ar fi adevărat, desigur, şi mai mult decât atât, viaţa ar fi destul de plictisitoare în felul acesta. Nu este surprinzător că avem idei diferite despre multe lucruri şi că facem sau spunem lucruri care îl deranjează pe celălalt.

Cred că am înţeles amândoi foarte bine că putem să ne exprimăm în situaţiile dificile în moduri care sunt mai uşor de auzit de celălalt şi să ne ascultăm unul pe altul fără a critica sau învinovăţi. Interesul nostru comun şi de formare în comunicarea nonviolentă ne-a ajutat foarte mult, şi aceste momente grele ne aduc de obicei mult mai aproape pentru că am învăţat ceva despre celălalt.

În stilul nostru de parenting, avem opinii foarte obişnuite şi clare care încep cu schimbarea fundamentală a modului în care ne gândim la copiii noştri.  Am fost crescut să cred că un copil este ceva subuman, cu nici un drept, fără păreri ce merită să fie luate în calcul, căruia trebuie să i se spună ce este bine pentru el şi care trebuie să fie manipulat (prin recompense sau pedepse) pentru a fi ascultător. De-a lungul anilor, mi-am dat seama că această percepţie asupra copiilor şi acest fel de a-i creşte sunt realmente tragice.

Vreau pentru copiii mei să dezvolte o credinţă puternică în valoarea lor de fiinţe umane, începând chiar de dinainte de a se naşte. În ceea ce mă priveşte, vreau să continui acest proces minunat de învăţare pe care mi-l oferă copiii mei în momentele în care văd lumea prin ochii lor şi în care îmi pot aduce aminte de copilul ascuns în mine.

Foto: arhiva personală

Pentru cei mai buni tați, recomandăm și pachetul ”Cel mai bun tată”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație