„Mă simt fabulos în postura de tată de fată. Extraordinar.”
Radu Mârza este un arhitect care are luxul de a lucra de acasă, alegere pe care a făcut-o de când o are pe Victoria, în vârstă de doi ani și jumătate. Este unul dintre rarii tați care cred că statul acasă cu copilul, în această perioadă, este mai important decât mersul la un birou cool de arhitectura unde ar câștiga bani serioși. Ah, și în puținul timp în care nu iese cu Victoria în parc, Radu face și pâine bună. (Și vă mai spun un secret: Radu plănuiește să-și facă trupa cu alți tați mișto, așa ca el. Dar despre asta, într-un interviu viitor.)
Radu, cum te visai soț, dar tată, când erai adolescent?
Nu ştiu dacă m-am visat vreodată ca soţ sau ca tată. Ţin minte doar că uneori, fiind martor la diverse scene de familie, mă bătea gândul să încep un fel de jurnal în care să notez tot felul de reacţii posibile în diverse situaţii, pe categorii: „aşa da” şi
„aşa nu”. Nu am notat nimic până la urmă, am hotărât că dacă e ceva important, îmi voi aminti. Ca adolescent, la fel ca până acum cinci ani, pot spune că nu ştiam cu ce se mănâncă rolul de soţ şi de tată. Aveam alte preocupări.
Te simți bine în postura de tată de fată?
Mă simt fabulos. Extraordinar, ieşit din comun. Toate cuvintele astea exprimă ceva ce nu poate simţi oricine. Ceva ce nici nu poate fi explicat în câteva cuvinte, mai ales unora care nu au copii. Cei ce au copii ar putea înţelege, dar sunt convins că experienţa mea, la fel ca şi a celorlalţi taţi, este unică.
Postura de tată mă face să mă întreb deseori ce sens dădeam vieţii dintr-o altă postură, oricare ar fi fost ea. La momentul respectiv sunt convins că esenţa vieţii a însemnat fie şcoala, fie muzica, fie arhitectura, dar acum parcă s-a făcut lumină.
Ce ai schimba în relația ta cu Victoria?
Petrec mult timp cu V. Nu avem o oră anume pentru joacă sau pentru stat împreună, pentru că stau cu ea cam tot timpul, fără multe restricţii. Sunt al ei. Mi-am asumat asta, consider că este cel mai bine pentru ea, mai ales în primii ani. Nu aş schimba nimic, o las să se schimbe de la sine. Cred astfel că relaţia va fi treptat din ce în ce mai puţin solicitantă (până la momentul independenţei ei faţă de mine), dar va rămâne la fel de strânsă.
Ideea de a schimba ceva presupune că aş fi nemulţumit şi în acelaşi timp că aş deţine puterea. Sunt mulţumit, iar puterea o împart cât de des cu ea, în aşa fel încât să ne echilibrăm reciproc.
Există vreun secret care poate fi spus copilului tău?
„Că mama ei are întotdeauna dreptate!” ar putea spune cineva. Dar asta nu este un secret. Dacă ar exista vreun secret demn de transmis, i l-aş transmite exclusiv ei. Orice alt sfat pe care i l-aş da nu va fi un secret, pentru că eu consider că e mai bine să poată beneficia mai mulţi oameni de pe urma experienţei mele. Sfaturile secrete îi ajută pe cei puţini care le păstrează să aibă o motivaţie pentru a fi egoişti. Eu sunt pentru împărtăşit.
Mai apuci să petreci timp cu soția și care sunt lucrurile la care nu ați renunțat în cuplu?
Petrecem cam tot timpul împreună şi ne bucurăm de fiecare moment. Am observat că V. ne aduce împreună atunci când stăm cu nasurile în ecrane. Iar calitativ, timpul în trei privindu-ne în ochi este net superior unui timp în doi cu nasurile în ecrane. Cu toate astea, avem şi momente între patru ochi. Nu am renunţat la mare lucru.
Cât de ușor socializezi cu alți tați? Ești mereu târât de soție în tot felul de întâlniri între familii?
Când e vorba de întâlniri între familii, unde mamele sunt prietene şi au subiecte de discuţie gârlă, de obicei taţii sunt sateliţi, neavând neapărat legătură unii cu alţii. Dar pot spune că gradul de sociabilitate depinde de mulţi factori. Ideea de a participa la o întâlnire cu nişte străini nu e chiar pe gustul meu, dar realitatea din teren e că de cele mai multe ori totul decurge fără incidente, un slalom printre amabilităţi, umflat în pene alternat cu victimizări băieţeşti şi sticle de bere. Ceea ce este normalitatea oricărei întâlniri băieţeşti fie ea între vechi prieteni, fie între proaspăt cunoscuţi. Faptul că străinii respectivi au calitatea extraordinară de a fi taţi nu schimbă cu nimic situaţia. Putea fi orice alt grup de băieţi. Deci mă descurc. Şi nu sunt „târât” niciodată. Uneori particip, uneori nu, în funcţie de gradul meu de chef. E simplu. Oricine a trăit în societate înţelege implicit treburile astea.
