Soțul meu, acest Alfie Kohn de Dâmbovița…

Theodora Fintescu, redactor

Soțul meu nu a citit nicio carte de parenting și, dacă-l întrebi, habar nu are ce e acela parenting necondiționat. Citește cărți de astronomie, astrofizică, SF și tot felul de chestiuni inginerești, însă, în materie de copii, singurele lui lecturi au fost  pliantele cu informații despre îngrijirea nou născutului, primite când a făcut cursul de puericultură. Și totuși, are un bun simț și un radar interior atât de echilibrat încât, uneori, aș putea jura că m-am măritat cu varianta de Dâmbovița a lui Alfie Kohn.

De când am devenit părinți, nu l-am auzit niciodată condiționând copiii, cumpărându-și liniștea în weekend cu o oră de TV sau tabletă sau amenințându-i cu pedepse pentru nesupunere. În schimb, l-am auzit explicând, câte 10- 15 minute sau cât era nevoie, de ce e important să iei paracetamol când ai febră, de ce nu poți sta la grădiniță peste noapte, de ce nu poți intra în apa mării când sunt valuri uriașe, de ce nu putem cumpăra jucării, acadele, vată pe băț la fiecare ieșire în parc etc. Nu a fost nevoie să-i ia niciodată pe copii pe sus, nici să le promită luna de pe cer dacă fac sau nu fac un anumit lucru, nici să-i amenințe cu pedepse când sar calul. Pur și simplu știe să coopereze și i-a învățat și pe ei același lucru. Și nu, copiii nu i se urcă în cap. Are un fel atât de natural de a le impune limite și a dezvoltat o relație atât de sănătoasă cu ei, încât rareori ajung la conflicte din care să nu poată ieși.

Nu o ia la fugă când dă de greu

Iubirea lui e acolo, nu se negociază, nu se câștigă, nu se retrage, iar pentru copii e mare lucru să simtă asta. Când îl scot din minți (pentru că, evident, se întâmplă și asta), nu le aruncă vorbe grele, dar devine ferm și stăpân pe situație. Nu o ia la fugă când dă de greu și nici nu-i face pe copii să se simtă prost în momentele de criză, de frustrare, de neputință. E acolo pentru ei și explică, explică, explică- spre surprinderea mea și a celor din jur, care se întreabă de unde atâta răbdare.

Îi tratează pe mici omuleți cu același respect cu care își tratează colegii de serviciu, prietenii, rudele. Nu le impune, îi lasă să controleze chestiuni pe care ei le pot controla și nu face pe cocoșul doar pentru că e mai mare, mai puternic și trecut prin viață.

Iar ironia sorții este că mă trage uneori de mânecă să-mi spună că greșesc față de ei în anumite momente, că nu le dau suficient timp să-și rezolve singuri conflictele, că îi manipulez fără să-mi dau seama.

Și, deși pe moment nu-i dau dreptate, de multe ori realizez în cele din urmă că intuiește și gestionează acest parenting mai bine decât mine, în ciuda lecturilor mele cu pixul în mână și a sutelor de articole citite pe această temă. Iar acest lucru îmi întărește convingerea că modul firesc de a-ți crește copiii e bazat pe mult bun simț, pe respect, pe dragoste și cooperare, pe care le găsești natural, în ființa ta, și pe care ți le confirmi prin lecturi bine alese.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa