Se spune că tăcerea e de aur, dar nu și pentru mine. Tăcerea a fost lucrul de care m-am temut în copilărie. Iar asta deoarece tatăl meu m-a disciplinat folosind tăcerea.
Am fost un copil tipic anilor ’70. M-am jucat mult pe afară, am făcut fortărețe pe plajă și am construit capcane în jurul lor împotriva intrușilor. Mi-a plăcut să merg cu bicicleta, de aceea m-am plimbat cu ea prin tot orașul, iar sâmbata dimineața urmăream fără să respir desenele animate de la televizor cu bolul de cereale în mână. Mama și tata au muncit din greu pentru a face rost de toate figurinele din Star Wars, de skateboard și de jocurile Atari pe care mi le-am dorit atât de mult și pe care le ceream de fiecare dată când erau prin preajmă.
Ca să reușești să treci peste acele experiențe din copilărie care și-au pus amprenta asupra ta, citește și Parenting cu iubire – Descoperăți instinctele de părinte.
Mama mergea la serviciu în timpul zilei cât eu și sora mea eram la școală
Mama mergea la serviciu în timpul zilei cât eu și sora mea eram la școală, iar tată muncea de la ora 15 până la miezul nopții. Mama era cea care țipa, iar când nu țipa folosea o lingură de lemn pentru a ne disciplina. Cu toate astea, tata era cel de care îmi era mai frică. El avea o privire rece însoțită de o tăcere de neclintit, scrie Peter Tirella, pentru www.fatherly.com. De fiecare dată am știut că acea privire însemna că am probleme serioase.
Băieții trec prin mai multe etape pe parcursul dezvoltării lor
Băieții trec prin mai multe etape pe parcursul dezvoltării lor: aparia dinților, teribila vârstă de 2 ani, complexul lui Oedip (atașamentul imens pe care îl simte copilul față de unul dintre părinți în intervalul de vârstă 3-6 ani) și piromania. Presupun că acestea sunt etape normale în creierul oricărui băiat („Uite ce am făcut. Eu chiar pot să controlez asta. Mă simt puternic”). Apoi a urmat refrenul constant „Nu te mai juca cu chibriturile!”.
Vizita la pompieri
Mai demult, în timpul unei săptămâni destinate siguranței în caz de incedii, un voluntar de la departamentul de pompieri a venit la noi la școală și ne-a explicat cum să oprim sau să prevenim incediile. A trebuit să stăm într-o mașină de pompieri, să ne urcăm pe scaune și să pornim sirena. Bucuria zilei a fost casa mobilă adusă de cei de la pompieri. Așa am aflat de toate pericolele existente în bucătărie. O mașină parcată în lateralul casei introducea fum pe geamuri, fum ce mirosea a clătite cu sirop. Îmi amintesc că alarma a început să sune înainte ca pompierul să ne explice ce trebuie să facem în situații de acel fel. Atunci am ieșit alături de colegi afară din casă în grabă.
Am săpat cu grijă o gaură
Sâmbătă dimineața m-am trezit și am încercat să refac scenariul cu fumul, cu mirosul de clătite cu sirop. Mai ales că încă îl simțeam în nări. Am plecat ușor spre casa bunicii, iar cum ea nu era acasă am pus în practică experimentul. Afară am găsit niște iarbă uscată și niște plante și le-am făcut să arate ca un cuib de păsări în curtea din spatele casei. Am săpat cu grijă o gaură și am pus cuibul înăuntru. Mâ gândeam că o să folosesc nisip dacă focul o să se facă prea mare. După mai multe încercări am reușit să dau foc plantelor, dar mirosul nu era asemănător cu cel din mintea mea. Așa că m-am hotărât să intru în casă și să refac experimentul în chiuveta de la bucărătie.
Așa că am curățat cât am putut eu de bine chiuveta
Am pus mai multe condimente în prosoape de hârtie. În unul dintre prosoape am pus mai mult busuioc, iar în celălalt mai mult paprika. Apoi am început să adaug bucăți de mâncare: de covrigi, de pâine, de sărățele. A durat aproape o oră să-mi pregătesc mingile speciale din prosoape de bucătărie. Am dat drumul la robinet când mi se parea că focul se face prea mare. Au mai rămas doar câteva urme de la fum pe chiuvetă, în rest nu mai existau dovezi ale experimentului meu. Dar mirosul nu am reușit să-l reproduc oricât de mult am încercat. Așa că am curățat cât am putut eu de bine chiuveta, am aruncat ceea ce a rămas și am plecat spre casă.
Unul dintre pompieri m-a întrebat dacă nu vreau să fac o plimbare cu el pe afară
Câteva ore mai târziu am mers cu mama în vizită la casa bunicii. Ea a fost întâmpinată de cum a intrat în casă de mirosul puternic de fum. Se pare că nu mi-a dat deloc prin minte să deschid ferestrele în timpul experimentului. Ea a chemat rapid pompierii, mai ales că nu găsea sursa mirosul. Iar ei au venit, chiar au venit cu două mașini. Și nu le-a luat mult ca să-și dea seama de unde provenea mirosul. Unul dintre pompieri m-a întrebat dacă nu vreau să fac o plimbare cu el pe afară. Atunci mi-am dat seama că știe de micul meu experiment. Dar eram hotărât să nu spun nimic. M-a întrebat de mai multe ori dacă am pornit eu focul, dar am negat de fiecare dată. Atunci mi-a venit în minte și scuza potrivită: am făcut pâine la prăjitor, s-a prăjit prea tare și de acolo provenea mirosul. Dar înainte să intrăm în casă am mers în spate și mi-a arătat resturile rămase în urma focului, cele pe care le aruncasem din chiuvetă.
Și așa am fost prins
Îmi amintesc că drumul înapoi înspre casă a fost cel mai lung din viața mea, chiar dacă locuim doar la câteva case distanță de cea a bunicii. Și nu din cauză că mama mă certa și îmi tot ținea predici. Dar cu asta mă descurcam. Știam că după ce ajung acasă tata o să mă aștepte. Am intrat în casă. L-am văzut făcând mâncare și nu am putut să mă mai mișc de teamă. Simțeam cum mă iau transpirații reci, o durere puternică de cap și nu puteam să privesc direct către el. M-am simțit chiar și mai rău după ce mama a încetat să mai țipe și a plecat din bucătărie. Am rămas doar eu el în încăpere. Nu am plâns deși mi-am dorit să fac asta. El stătea lângă mobilă, cu statura lui impunătoare și îmi arunca priviri reci. Și-a mișcat capul foarte puțin într-o parte și în alta. Cât să înțeleg că nu aprobă și că nici nu este de acord cu ceea ce eu am făcut. Apoi doar mi-a spus să mă duc la mine în cameră. Îmi amintesc că mi-am petrecut restul zilei singur. Era sâmbătă și deși petreceam de regulă timpul cu tatăl meu la înot sau construind fortărețe acum am stat mai toata ziua închis în camera mea. Iar asta deoarece l-am dezamăgit.
Mereu mi-am spus că atunci când o să cresc nu o să fiu ca mama sau ca tatăl meu
Dar îmi pare bine că am ajuns așa – iar de lucrul ăsta mi-am dat seama deabia acum. Mi-am dorit mult cât am fost copil să fac lucruri împreună cu tata. Îmi amintesc că cel mai mult mă durea că devenea indisponibil pentru mine atunci când eram pedepsit. Preferam de multe ori să iau bătaie. Dar acum că am devenit părinte la rândul meu simt că tăcerea este asul din mânecă la care o să apelez pentru a-mi disciplina băieții. Soția mea știe să interacționeze cu oamenii și aplică zeci de strategii de funcționează când vine vorba de disciplină. Eu? Aplic regula tăcerii, dar e mult mai eficientă când o combin cu explicații spuse cu calm. Sunt mici și încă nu au nevoie de lectura lungă. Nu încă.
