4 lucruri la care visez

4 lucruri pe care nu dadeam bani in copilarie/Totul despre mame

4 lucruri pe care nu dadeam bani in copilarie/Totul despre mame

… și pe care nu le-am apreciat deloc în copilărie

Vă aduceți aminte ce viață aveați în copilărie? Puteați să dormiți oricât, nu vă preocupa meniul pentru fiecare masă, aveați tot timpul din lume pentru joacă etc.? Și noi ce făceam? Noi eram nemulțumiți în masă și abia așteptam să ne facem mari!

Somnul

Îmi amintesc că uram cumplit de tare faptul că trebuia să dorm după- amiaza. Dormeam în fiecare zi, dar atât mă lamentam de parcă eram trimisă la tăiere, nu la somn. Trimite-mă acum să dorm de dorm de după-amiază și voi adormi înainte de a termina fraza!

Copilul meu e la fel: “Of, iar somn? Nu mai suport atâta somn.”

Pe de altă parte, cred că îl înțeleg. Eu n-aș fi vrut să dorm ca să nu cumva să pierd vreun eveniment major care ar fi putut să se petreacă în timpul somnului. Nu eram convinsă de asta, dar după ’89 eram sigură. Adormisem când era liniște și pace când m-a trezit bunică-mea din somn și m-a aruncat în fața televizorului: “Scoal’ să vezi istoria la televizor!”

Poate așa gândește și copilul meu…

Mesele pregătite de alții

Uneori mă implicau în așezarea mesei, dar, de cele mai multe ori, mai ales vara, eram culeasă pe de marginea șanțului de la joacă și pusă la masă. La un moment dat, tot cartierul ajungea să aibă aceeași oră de masă, tocmai pentru a evita gâlceava copiilor care erau nemulțumiți că lasă baltă te miri ce jocuri. Când eram chemați cu toții, în același timp, nimeni nu mai comenta nimic.

Uram momentul ăsta. Simțeam cum se apropie prânzul și mă gândeam cu groază că iar trebuie să merg să mănânc. Și unde mai pun că am crescut într-o familie care se ghida după principiul “gras și frumos”, iar cum eu eram cam slabă, era de ajuns să zic că am o umbră de foame și eram servită imediat.

Ce n-aș da să fie posibil acest lucru și acum! Să mi se pună masa, să nu gătesc în nicio zi, dar să am mâncare caldă, să fiu întreruptă din ale mele pentru masă…

Iar când îmi aud copilul cu “Of, iar la masă?”, parcă simt cum îmi cresc bucle!

“Du-te la joacă, nu mai sta în gura noastră!”

Nu era vizită pe care să n-o primim și eu să nu aud cuvintele astea. Eu aș fi stat. Nu făceau nimic ieșit din comun. De cele mai multe ori beau, mâncau, cântau, vorbeau prostii. Îmi plăcea să stau pe lângă ei. Nu făceam absolut nimic. Îi priveam doar. Mă rog, și răspundeam la întrebări tâmpite cum ar fi: “Ce vrei sa te faci când o să te faci mare?/Pe cine iubești mai mult, pe mami sau pe tati?/etc.” După care, de cele mai multe ori, mă provocau la o demonstrație artistică, le cântam ceva sau le recitam pe nerăsuflate o poezie și eram trimisă expres la joacă.

Ce n-aș da acum, când sunt copleșită de musafiri, mese și altele lucruri care țin de a fi o gazdă bună, să mă trimită cineva în altă cameră…

Comunicarea față în față

Nu aveam telefoane mobile, le vedeam numai prin filme, visam le ele. Ba chiar ne făceam din placaj, la orele de traforaj, telefoane celulare. Și totuși noi, copiii din cartier, comunicam destul de bine între noi la distanță. Un fluierat într-un anume avea rolul întrebării: cine are voie să iasă? Apoi urmau bătăile din palme de la fiecare casă. Una pentru da, două pentru nu. Repetam schema, ca să știm câți suntem, după care urma alt fluier și gașca se aduna în stradă.

Aș vrea să mă întorc în vremurile în care telefoanele mobile erau ceva ce vedeam numai la televizor. Acum totul e în smartphone. Mă gândeam zilele trecute că ar fi bine să-l feresc pe fiul meu de jocurile pe telefon, tabletă etc. și să-l învăț să joace o frunză, un șotron, rațele și vânătorii și multe altele. Dar n-aș face decât să-l frustrez pentru că n-ar avea cu cine să le joace…

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație