Antoaneta Opriș, mamă a 3 copii, coautor al documentarului Colectiv. „Documentarea a fost istovitoare, au fost zile în care m-am oprit”

Antoaneta Opriș este mama a trei copii, Iacob, Timon și Filippa, iar în plină pandemie a lansat o carte – colecție de întâmplări și discuții cu copiii ei, adunate din diverse caiete și agende, în care le-a notat timp de 13 ani. ”Mami? Da, dragoste” este o culegere de texte care arată atmosfera de familie, relațiile părinți- copii și cele dintre frați atunci când copiii sunt crescuți cu multă libertate, cu acces limitat la tehnologie, fără teamă și angoase, și, mai presus de orice, cu multă iubire și umor.

Am discutat cu Antoaneta Opriș despre provocările vieții cu trei copii, despre izolare și pandemie, despre tipul relaxat și natural de parenting pe care îl practică și despre cum a perceput, ca mamă, drama de la Colectiv. Ea este coautor al documentarului, alături de soțul ei, regizorul Alexandru Nanau.

Totul Despre Mame: Cum ați gestionat, ca familie, perioada izolării, dat fiind faptul că, așa cum reiese din carte, copiii sunt obișnuiți să stea mult în aer liber și au acces limitat la tehnologie?

Perioada izolării nu a venit neanunțată. Au fost niște săptămâni întregi în care era clar ce se întâmplă în lume, era clar că urma să ajungă și la noi, era clar ce trebuia făcut. Am discutat mult în casă despre asta și le-am spus și copiilor noutățile și le-am povestit situația din lume, așa cum facem de obicei, cu temele care ne preocupă și care ne ocupă timpul. Ei au înțeles exact ce trebuia înțeles, au știut ce va urma și cum va fi viața noastră pentru niște săptămâni.

Izolarea ne-a prins foarte pregătiți, cu resurse de răbdare și umor, dar și cu obișnuința foarte sănătoasă, formată în mulți ani, de a petrece timp unii cu alții, de a vorbi, de a tăcea, de a ne respecta unii altora spațiul personal și timpul privat. Am văzut filme, am citit, ne-am certat, am dansat, am gătit, am mutat mobilele prin casă. Am râs mult. Nu ne-am plictisit. Nu am lărgit accesul la tehnologie în lockdown, dar nici nu ni s-a cerut asta. Ne-a lipsit tuturor ieșitul în aer liber, dar am asumat momentul și iată că a trecut cu bine.

Ce schimbări a adus pandemia în familia voastră?

Nu mă pot gândi decât la două schimbări, care s-au petrecut în cele mai multe familii din lume: adulții au lucrat de acasă și copiii au “mers” la școală online. În rest, nu mi se pare că s-a schimbat nimic notabil. Viața familiei din interiorul casei este una complexă în orice perioadă, o logistică întreagă pentru a susține rutine și nevoi, care presupune organizare minuțioasă, ca de mușuroi, ca de stup. Pandemia a găsit deja asta la noi în familie, nu a adus-o ea :).

Cum a fost pentru copii experiența școlii/ a grădiniței online? Dar pentru voi, părinții?

Numai un copil din trei a făcut școală online. Și nu i-a plăcut. Era și normal să nu-i placă. Educația online poate fi ceva superb, dar nu pentru un copil de 10 ani, și nu pornind de azi pe mâine. Noi, părinții, nu am avut niciun fel de experiență cu școala online- a fost ceva ce l-a privit exclusiv pe elevul în cauză. Față de poveștile de groază pe care le-am auzit, despre 6- 8 ore de școală online, adică de ecran zilnic, la Timon lucrurile au fost rezonabile și corect dozate. Nu a fost nici stresant, nici obositor, doar ca nu i-a plăcut, căci îi era dor și de învățătoare, de copii, de curtea școlii, și era complet neobișnuit cu această nouă formă de învățare, improvizată și neverosimilă.

Faci o mărturisire în carte în care cred că se regăsesc, la un moment dat, multe mame. Spui că, ajunsă la 40 de ani, uitându-te înapoi ai constatat că 13 ani au fost ocupați de copii, timp în care ai fost ”doar o mamă”. Cum ai reușit în cele din urmă să te împaci cu acest gând?

”Ajunsă la aproape 40 de ani, când m-am uitat înapoi am văzut doar 13 ani ocupați de copii. Am simțit că mă sufoc la gândul că eram doar o mamă. Nu accept gândul că a fi mama a trei copii poate să fie, în sine, jobul meu. Suprapunerea până la confundare totală cu rolul de mamă era ceva mai îngrijorător decât bătrânețea și moartea” (fragment din carte)

Nu am fost niciodată ”doar o mamă”. Și paradoxul este că nicio femeie în anii 2000 nu poate fi ”doar o mamă”. Prostește, m-am temut un timp că am fost doar asta, dar mi-am dat seama ulterior că nu am fost niciodată doar atât, nu am avut niciodată un singur rol. Ceea ce nu face lucrurile nici mai ușoare și nici mai frumoase. Este distructivă și toxică teama asta, de a fi fost prea puțin, de a nu fi fost destul. Este o capcană, o păcăleală. Eu am picat în plasa asta, dar mi-a prins bine. Pentru că am făcut pace cu mine, cu cine am fost și nu am fost, cu cine sunt și cu cine nu sunt.

Ești co-autor al documentarului ”Colectiv”. Cum a fost, ca mamă, să documentezi un subiect legat de tragedia trăită de acei părinți?

Pentru toată echipa, asta a fost partea cea mai istovitoare. Epuizantă. Eu am avut nevoie de pauze în documentare, erau zile în care trebuia să mă opresc, să-mi ocup mintea cu altceva. Au fost interviuri făcute de Alex pe care nu le-am putut urmări cap- coadă, ci în secvențe, oprind și repornind imaginile. Îmi amintesc exact că în momentul în care am aflat despre incendiu m-am identificat pe loc cu părinții, nu cu victimele. Probabil că odată ce devii părinte ți se întâmplă asta, nu știu.

Există în carte câteva episoade care le dau emoții unor părinți. La 2 ani, l-ai găsit pe Iacob urcat în nuc la peste 4 m înălțime, la 2 ani și jumătate îl priveai cum taie lemne cu toporul. Cum reușești să-ți ții fricile de mamă în frâu și care sunt limitele libertății de care se bucură copiii tăi?

Eu cred că oamenii se nasc neînfricați și perfecți. Majoritatea adulților nu sunt aproape nicio clipă conștienți și recunoscători pentru asta, ba dimpotrivă, se consideră superiori. Așa că fricile lor devin mai importante decât curajul copiilor. Liniștea și confortul lor devin mai importante decât curiozitatea copiilor. Curajul și curiozitatea copiilor mici sunt enorme și ele trebuie respectate și încurajate adăugând la acest amestec formidabil doar responsabilitate. Eu așa am văzut și văd lucrurile.

Mi-am privit copiii nou-născuți ca pe niște egali, ca pe niște oameni care au venit în viața mea mai ales ca să mă învețe ei pe mine lucruri noi, nu ca să-i învăț eu pe ei lucruri vechi. Nu mi-am ținut în frâu temerile de mamă, dar le-am ținut pentru mine. Un timp. Apoi ele au dispărut. Libertatea limitată nu se mai cheamă libertate. Copiii mei se bucură complet de libertate. Dar și de toată responsabilitatea fiecărui gest care vine odată cu libertatea.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()