Telefon cu disc versus touch screen

Gadgeturile copiilor versus gadgeturile de pe vremea noastra / Totul despre mame

Gadgeturile copiilor versus gadgeturile de pe vremea noastra / Totul despre mameDe la telefonul fix și proiectorul de diafilme la tabletă și Youtube

Mă pregătesc de un drum lung cu trenul împreună cu copilul meu de 3 ani jumătate și nu mă pot gândi decât la: ce cărți luăm, ce jocuri și câte filme să iau pe stick-ul pentru laptop și ce să mai facem că să ne treacă timpul. După ce bifez toate dispozitivele de cărat cu noi, de parcă plecăm pe Stația Spațială pentru un an, îl întreb pe cel mic;

– Ce muzică vrei să luăm cu noi pe telefon?

– Las că găsim noi pe Youtube.

De parcă există internet în toate haltele satelor moldovenești pe unde vom poposi cu trenul, îmi zic eu în gând. Dacă ai ști, măi copile, cum era pe vremea noastră. Dar chiar așa, vă mai aduceți aminte cum ne distram în anii 80-90? Și la ce fel de aparatură apelăm atunci când aveam musafiri?

Proiector diafilm vs filme pe stick

O seară în familie în care proiectorul nostru leneș și stricat ne dădea filme pe peretele dormitorului era de neprețuit. Nu aveam o colecție vastă de diafilme, însă eram atât de fericită să văd mereu Scufia Roșie sau Fata babei și fata moșneagului și nu mă plictiseam niciodată de ele. Nu oricine avea norocul să posede un astfel de dispozitiv și, pentru mulți ani, la noi în casă se dădeau filme pentru întreagă suflare copilărească din bloc.

Acum, câteva desene în HD se află pe un băț mic cu o capacitate de depozitare a tuturor diafilmelor din toată lumea și oricine are un stick în casă pe care îl pooate introduce într-un TV mai acătării și-i poate crea celui mic iluzia unui film la cinema. Copilul nostru știe deja ce filme avem pe stickul negru, sau dacă mai avem spațiu pe cel roșu să mutăm un film din laptop pe TV.

Pick-up vs Youtube

Copilăria mea a sunat și a răsunat mulți ani a muzică de pe pick-up. Angela Similea, Dan Spătaru, Narghita sau poveștile pe viniluri, toate erau bucuria unei fetițe care visa să devină ba cântăreața, ba actriță. Nu le-am aruncat nici acum, ba chiar încă mai posed pick-up-ul vechi și greoi cât un dulap de haine și am de gând să le aduc în casa noastră și să le pun în funcțiune pentru copilul nostru. Asta dacă o vrea să renunțe la bucuria sa, de data asta, de a-și pune singur muzică de pe Youtube, să-și caute videoclipurile în history sau să dea space sau enter de fiecare data când vrea să repete un vers sau o bătaie de percuție. Youtube-ul este bona noastră de multe ori și îi mulțumim nespus! Acum și eu ascult melodii de pe vremea mea, așa cum îmi zice Luca, evident de pe Youtube. Și am și posibilitatea să îmi fac un playlist cu melodiile ALEA.

 Casetofon vs ipod

Stop cadru: îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri de walkman-ul meu alb pe care l-am primit de la unul dintre unchii mei cool și la care ascultam în neștire caseta cu Michael Jackson și pe cea cu Toto Cutugno. Aveam vreo 10 ani. Despre căștile pe care mi le tot stricam și ale căror fire mi le lipea într-o veselie tata… nu mai zic, că mă apucă nostalgia. Walkman-ul m-a însoțit atunci când am dat admitere la liceu și în cele 2 tabere în care m-au trimis părinții mei până la vârstă de 14 ani. După ce s-a stricat, l-am abandonat cu nerecunoștință și nu l-am mai găsit de atunci. Astăzi, copiii de numai câțiva ani, dacă nu au deja telefon, au sigur un mp4 player sau un iPod de pe care ascultă mii de melodii până se plictisesc și cu care își exasperează părinții cu up-date-uri din luna în lună.

Tot mai ușor era pe vremea noastră, când doar schimbam baterii la nesfârșit!

(Delia Grigoroiu)

Telefon mobil versus fix / Totul despre mameDe la telefonul fix cuminte la insistentul telefon mobil

Era crem, era pe hol, era fascinant. Lângă el, stătea cartea de telefon. Grea, impresionantă, cu un infinit de pagini și de posibilități. Era aşezat, frustrant, în cel mai circulat loc din casă, deci intimitate ioc. Aşa că inventam limbaje secrete şi coduri ca să nu se prindă cei mari despre ce vorbim. Cel puțin, aşa ne imaginam noi. De menționat faptul că ne ştiam numerele pe de rost. Cel puțin 10, 15 combinații de cifre care te puneau în legătură cu prietenii cei mai buni. Dar nimic nu se compara cu momentele când rămâneai singur acasă şi invitai câte un copil din vecini să vorbiți la telefon. Adică luai carțoiu cu numere şi sunai la plezneală: “Alo, tanti/nenea cutare? Aveți apă caldă la robinet?” “De ce, drăguțo?” “Să vă mai spălați şi dumneavoastră!” Şi dă-i şi râzi până leşinai. Dar, crescând într-un oraş foarte mic, mai intensă era senzația de leşin când auzeai o voce “Ruxiii, tu eşti? No lasă tu numa’ că te zic io lu’ Buni şi jar mânci!”… Sau să suni centralista de la informații şi să-i ceri numărul familiei Papuța de pe strada Curuților (jur, exista în Carei strada Curuților, iar familia Papuța – rude de-ale noastre – chiar acolo locuia). Acum e simplu: Tudor are un mobil mai performant decât al meu, câteva numere de telefon în agendă şi minute nelimitate în toate rețelele. Plus că dacă unui puşti de 7 ani i-ai oferi un mobil fără touch screen l-ai condamna la oprobriu public.

Scrisori + caiete de amintiri/email/FB

Aveam timbre şi plicuri în sertarul de la birou. Îmi făceam poze la fotograf şi mergeam după câteva zile, cu emoție, să văd dacă am avut ochii închişi sau nu. Ochi deschişi însemna poză bună. Reuşită. Scriam cu ardoare scrisori către toate colțurile țării pe unde rămâneau în urmă prietenii şi ne trimiteam reciproc poze cu noi înşine. Nu erau selfie-uri, ci poze întregi, sau portrete uşor artistice, din profil. Ca să fie limpede înclinația spre simțul dramatic. Cu zâmbete mici, reținute. Cu urări pe spate, scrise cu pixul şi datate. Scrisorile cuprindeau semnături (MJ eu, de la Michael Jackson), inimioare, pupici cu rujul, o picătură de parfum. Şi la asta se adăuga aşteptarea febrilă a unui răspuns exhaustiv ori laconic, după caz. Cert e că expedierea sau sosirea unei scrisori era un eveniment important şi mă bucur enorm că încă mai păstrez câteva mostre. Copiii noştri scriu mailuri şi mesaje pe FB. La fel cum facem şi noi, de altfel. Îi mai scriu lui Tudor scrisori de mână în speranța că îi voi trezi ceva din vechile emoții. Nici o şansă. E mult mai interesat să vadă câte like-uri ia o poză cu el pe FB. C’est la vie!

Şantier (pe bune) vs. Minecraft (nu mai ştiu ce versiune)

În Carei, se demolau cartiere întregi de case. Prea mici să pricepem drama din spatele buldozerelor comuniste, ne făcusem loc de joacă printre dărâmături. Cred că aş face atac de cord să-l văd pe copilul meu cocoțat într-un pod de casă pe jumate dărâmată, scotocind printre comori lăsate în urmă. Aveam cuie, şuruburi, cărămizi, bucăți de cearceafuri, haine vechi, tablouri ciobite, oale sparte, găleți… un fel de variantă live a lui Minecraft. Totul era pe bune şi n-aveam vieți de rezervă, adică trebuia să ne păzim spinările unice şi să fim cu ochii-n patru că pe şantier mureai o singură dată şi de tot. Ai noştri habar n-aveau pe unde ne facem veacul, iar rănile şi hainele sfâşiate cu care ne-ntorceam la lăsarea serii erau puse pe seama mersului împiedicat pe trotuar. Ar zice Tudor, poate, că n-aveam zombie. Ba aveam şi zombie. Căci unii dintre cei desproprietăriți de comunism asta ajungeau. Umblau, pierduți, bolborosind aiurea printre ruine, căutând cine ştie ce, în timp ce noi urlam şi râdeam de ei ca nişte hoarde de tătari. Pe şantier totul era pe bune şi mai intens ca-n orice joc online.

Cam așa era pe vremea noastră.

(Ruxandra Rusan)

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație