Apreciați-vă părinții cât trăiesc, după aceea s-ar putea să fie prea târziu…
Sunt în bucătăria apartamentului meu dintr-un cartier bucureștean. Mi-am transformat-o în birou și stau la masă cu laptopul în față. Din sufragerie s-au auzit colinde până mai devreme. Copilul meu a ascultat (cred) toate colindele de pe Youtube și a cântat împreună cu tableta. Acum nu mai sunt colinde. Acum se aude muzică populară și eu mă întorc în timp. Este melodia care mi-a marcat copilăria și fiul meu o fredonează cu sârg: ”Of, of, foaie verde maghiran/ Pupa-ți-aș coama, bălan/ Fă-mă tânăr cum eram/ Cum eram în vremea mea/ Zburam ca o turturea”. Mă opresc aici, dar și din somn trezită pot să spun versurile astea cap-coadă fără să mă încurc vreun pic.
Fiecare beție era cântată
Tatăl meu a murit acum cinci ani, când nepotul lui avea numai câteva luni. Am foarte multe momente, ca și cel de acum, când regretul că tatăl meu nu e aici să-l vadă îmi încețoșează mintea. Mi-i imaginez pe amândoi cântând și nu mi se pare ceva greșit în a cânta în sufragerie.
Citește și: De ce e bine să fie (cel puţin) doi la părinţi
În copilăria mea, cântatul acesta în casă nu îmi mirosea deloc a bine. Tata a fost un bărbat căruia i-a plăcut viața, cum le place celor din familia mea să spună acum, când tata nu mai e, din nevoia de a nu-i întina memoria. Când eram eu copil, tata nu era altceva decât un bețiv pe care nu puteai pune bază niciodată.
Fiecare vizită (fie că eram musafiri, fie că eram gazde) se termina ”cu cântec” – când tata atingea un anumit număr de pahare și începea să cânte. După ce ne plecau musafirii sau după ce plecam acasă (atunci când noi eram musafiri) începea scandalul între părinții mei: mama îi reproșa mereu tatălui meu fiecare pahar băut.
Ei bine, și eu, cu fiecare scandal, încetișor, am început și să fiu confuză.
Un om de nimic
Nimic din ceea ce a vrut să facă pentru mine n-a fost apreciat de cei din jur, iar eu n-am avut voie niciodată să-mi exprim admirația pentru el… pentru că era ”un om de nimic”.
Era un om care intra în cârciumă, ceea ce nimeni din neamul nostru (chipurile!), până la tata, nu făcuse. Era un om care nu avea nicio grijă. Era un om care nu avea habar de ce era important. Era un om care nu știa decât să bea și să cânte. Așa mi se spunea…
Capcana familiei
Mi se spunea tot timpul că tata nu e bun, că tata nu e om ca lumea, că nu am ce să învăț de la el. Mi s-au spus lucrurile acestea de atâtea ori, încât am început să le cred. Atunci am trecut și eu de partea familiei care nu i-a fost alături mai deloc și întotdeauna l-a blamat pentru faptul că ”i-a plăcut viața”.
A fost atât de desconsiderat de către toți și, mai târziu, și de către mine, încât am avut momente în care mi-am putut imagina că viața fără el ar putea fi mai bună, mai liniștită.
Va veni o vreme când copiii vor judeca singuri
Acum câteva zile s-au făcut cinci ani de când l-am condus pe ultimul drum și, ei bine, viața fără el nu e deloc mai bună.
Viața fără el m-a lăsat fără un sprijin pe care nu l-am conștientizat decât târziu, în ultimele sale luni pe acest pământ.
Viața fără el m-a învățat că nu trebuie să mă las influențată de zic unii și alții, la fel cum i-a învățat pe cei din familia mea (după ce au văzut cât de mult îl pot aprecia eu acum și cât de mult mă doare moartea lui) că va veni o vreme când copiii vor judeca singuri.
Viața fără el m-a făcut să înțeleg că tata nu era deloc un om de nimic. Tata a fost un om deștept, a încercat să fie un tată dedicat până când ceilalți din familie au reușit să mă îndepărteze pe mine de el. Tatălui meu îi plăcea viața, dar nu pentru că îi plăcea alcoolul, ci pentru că știa să se distreze, știa să cânte, juca teatru la Casa de Cultură din oraș, cânta la cor, dansa în ansamblu, scria poezii și citea mult. Era de nimic pentru că nu punea preț pe avere. A fost un om care a căutat să fie fericit și, din păcate, numai alcoolul l-a lăsat să fie. Noi, cei din jurul lui, n-am putut face asta.
Citește și: Totul despre tata
De la un punct, viața fără el nu e decât o luptă cu regretul că nu i-am spus, atunci când trăia, cât de mult îl iubesc și cât de mult mă bucură cântecele lui și chiar și paharele în plus.
Viața fără el m-a învățat că timpul pierdut rămâne pierdut. Nu mai pot recupera acum nimic din ce n-am făcut când era el în viață. Degeaba spun în fața mormântului că îl iubesc și degeaba îmbrățișez crucea, tata nu mă mai aude…
Apreciați-i cât trăiesc
De aceea vă spun vouă, celor care mai aveți părinți în viață, apreciați-i cât trăiesc și spuneți-le asta! Mergeți la ei de Sărbători, chiar dacă vă plictisesc, chiar dacă vă enervează ticurile și sfaturile lor, stați cu ei cât mai mult… pentru că va veni o vreme când nu veți mai putea face asta și, credeți-mă, veți lupta greu cu durerea!
Aveți răbdare cu ei, încercați să-i înțelegeți și, cel mai important, luați-i așa cum sunt, cu bune și cu rele, ca să nu ajungeți ca mine: să stau cu ochii închiși, în bucătărie, imaginându-mi că fiul meu cântă cu tata în sufragerie: ”Și zburam din creangă-n creangă/ Nimeni n-avea ce să-mi facă/ Ca o pasăre pribeagă”.
Citește și:
Vocea ta: Atitudini parentale la taţii din România. O istorie personală
Mihaela Vlad: „Doliul este un proces firesc de trecere de la întuneric la lumină”
Speranţa Farca: Vinovăţia nu este rea şi nici periculoasă dacă ştim ce să facem cu ea
