Când prietenii te evită după apariția copilului. Dintr-o familie sociabilă, am devenit niște consemnați la domiciliu

Despre un astfel de subiect scrii doar daca eşti în stare să accepţi consecinţele. Niciun personaj din această poveste nu rămâne la fel după rândurile de mai jos, aşa cum şi relaţiile de prietenie se transformă după ce una dintre părţi trece prin experienţa maternităţii.

E greu de acceptat că atunci când apare un copil într-un grup de prieteni totul se schimbă. E greu şi pentru tinerii părinţi, şi pentru ceilalţi, dar până să realizezi asta trece timpul, şi uneori nu prea mai rămâne nimic de salvat.

Eram o fire ultra-sociabilă înainte de a deveni mamă, cu o disponibilitate destul de mare de a cunoaşte oamenii, de a se împrieteni repede şi cu un lipici aparte atunci când simţeam că există chimie. Îmi plăcea şi aveam răbdare să descopăr oameni frumoşi şi veseli de la care mă încărcam de energie bună. Eu eram cea care întreţineam mai abitir relaţiile de prietenie prin telefoane de “control”, prin întâlniri dese şi mail-uri zilnice, atunci când nu reuşeam să ne vedem la faţă.

Eram, dintr-o dată, singură

După ce am născut viaţa mea s-a transformat dramatic. Mă confruntam cu o realitate şocantă despre care nu citisem în cărţile care te pregăteau pentru viaţa de mamă. Auzisem refrenul “ţi se va schimba viaţa, nu vei mai fi la fel”, însă cine avea timp şi răbdare să îl fredoneze în timpul sarcinii mele uşoare şi foarte active?

Însă dificultatea alăptării, durerile, nopţile nedormite – nici acum, după 14 luni, nu am avut o noapte de somn întreagă -, un copil care a plâns continuu timp de două luni, stresul mămiciei m-au scos de pe terenul social şi m-au împins către o realitate străină şi deloc comodă. Eram dintr-odată singură şi socializam doar cu copilul meu cu care am pălăvrăgit ca o nebună şi, seara, cu soţul meu pe care mă răzbunam pentru noua mea stare, deşi şi el suferea. Nu mai eram cuplul sociabil, cu multe găşti de prieteni şi cu agenda mereu încărcată şi asta ne măcina. Telefoanele nu mai sunau pentru că eu nu mai aveam energie şi timp pentru prietenii noştri.

Eternul ”nu sunăm să nu deranjăm”

Primeam sms-uri de felicitări pentru copil, însă sms-urile de scos din casă şi de reintegrare în grupul vesel de pe la terase erau prea puţine spre deloc. Am suferit vara trecută amândoi căci nu înţelegeam încă ce se petrecea, care era noua dinamică socială? Iar atunci când întrebam timid, pe unul, pe altul, de ce nu ne mai suna nimeni să ieşim în oraş, ni se răspundea timid: “Păi, ca să nu deranjăm, dacă trezim bebeluşul, dacă dormiţi şi voi?”

Eu mă simţeam şi mai neînţeleasă şi mi se părea total nedrept, că doar nouă ni se schimbase viaţa, nu-i aşa? Noi eram cei care sufereau şi aveam nevoie şi mai şi de prietenii şi de ieşirile noastre.

Nu realizasem că făcusem o primă greșeală pe care am identificat-o după mult timp: în frenezia noastră de proaspeţi părinţi ne autoizolasem, încercând să le facem noi singuri pe toate. Spuneam sus şi tare că vrem să ne ocupăm numai noi de cel mic, că ne mai bine în trei şi că orice ajutor ne-ar încurca mai mult. Ajunsesem după patru luni de sport extrem să pic din picioare de epuizare şi, chiar şi aşa, când mi se oferea ajutorul, îl respingeam cu demnitate, căci asta era rolul meu, să rezist şi să mă ocup şi de casă, şi de masă şi de copil, care era prioritatea zero.

Consemnați la domiciliu

Evident că le ştiam pe toate, aşa încât prietenele mele se retrăgeau una câte una lăsându-mă să îmi fac damblalele, dar îngrijorându-se pe la spate. Soţul meu refuzase şi el câteva ieşiri la bere, şi, în afară de ieşirea lui tradiţională de marţi seara la care nu a renunţat decât temporar, era consemnat la domiciliu. Pe lângă toate astea, dacă apucam să ies fără copil la o scurtă cafea de o oră eram mereu acuzată de cei din jur că sunt ca o cloşcă, că nu mă pot desprinde de copilul meu şi că îl voi sufoca cu atâta atenţie. Nicicum nu era bine.

Şi totuşi, într-un acces de sinceritate a unora dintre prietenii noştri, am aflat că şi ei sufereau că li s-a destrămat grupul, că nu mai aveam timp şi chef de ei şi că le era şi lor greu să se obişnuiască cu omuleţul care le furase prietenii.

Încet, încet mi se deschideau ochii, şi înţelegeam că vorba it takes two to tango era cât se poate de adevărată. Iar când o prietenă bună m-a scuturat în cel mai dur mod pe care puteam sa îl primesc am văzut stele verzi, m-am ridicat, am analizat la rece şi am înţeles că nu trebuie să mă victimizez atâta. Din fericire, şi ea a înţeles că eu treceam prin schimbări majore şi că nu mai eram prietena ei de altădată, ci varianta îmbunătăţită. Dar până să ne repunem prietenia la loc a durat aproape nouă luni de zile, fix cât durează o sarcina. Nu degeaba se spune că o mamă îşi revine psihic şi fizic după acelaşi număr de luni pe care le-a petrecut însărcinată.

Din păcate, nu toate relaţiile mele de prietenie s-au salvat, pe unele le simt încă şubrede, poate pentru că nici eu nu mai prezint vreun interes de când alerg ca nebuna acasă la copil sau când prietenii mă vad ca încă alăptez.

Ne-am mai relaxat şi noi între timp şi nu mai pretindem atât de multă atenţie din partea celor din jur. Prietenii s-au obişnuit cu noul personaj din gaşcă şi ştim acum că cine ne-a rămas alături ne-a acceptat aşa cum vom fi de acum încolo: părinţii lui Luca.

Prietenii voştri s-au retras când aţi devenit părinţi? Sau au rezistat cu brio?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație