Povestea Claudiei, mediator de pace: de la sprijin pentru refugiați la mamă de gemeni

Cristina Călin, redactor
Claudia Liuțe Byrne

Claudia Liuțe Byrne a fost în tabere pentru refugiați din zonele fierbinți ale lumii, dar a descoperit adevărata provocare atunci când a devenit mamă de gemeni, în urmă cu aproape 3 ani.

Totul despre mame. Cine este Claudia Liuțe Byrne?

Claudia Liuțe Byrne. Mă întreb și eu asta în fiecare zi și mereu parcă-mi vine să dau alt răspuns, în funcție de ce am făcut și cum am gândit în ziua respectivă. Câteodată mă definesc exclusiv că mamă, și nu orice mamă, ci mamă de gemeni. Alteori mă definesc prin intermediul meseriei, specialist în comunicare, și așa mai departe. Observ însă că din ce în ce mai rar sunt doar „o fată vorbăreață și curioasă, cu ochii verzi” – adică doar eu, fără alte identități și sarcini suplimentare.

Totul despre mame. Povestește-ne despre experiență ta profesională de dinainte de a deveni mama. Cum ai ajuns în atâtea locuri periculoase?

Claudia Liuțe Byrne
Într-o vacanță în Iran, când sarcina era foarte la început

Claudia Liuțe Byrne. Când eram copil oscilăm între 3 cariere: creator de modă, mediator de pace în Orientul Mijlociu și corespondent de război. Modă era ușor ca nuca în perete între celelalte două, așa că a fost la un moment dat eliminată – a rămas însă o mare pasiune pentru mine. Celelalte două în mintea mea se suprapuneau în multe puncte așa că, mizând și pe faptul că mereu mi-a plăcut să scriu, am dat la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării).

După un an am tras concluzia că este prea multă teorie pentru mine și am dat la Limbi Străine – arabă și ebraică – ceea ce în capul meu era absolut necesar pentru o viitoare carieră în Orientul Mijlociu. Prin anul 2 însă am început să mă panichez că nu prea am cum să ajung mediator sau corespondent doar știind niște limbi străine și, vorbind despre asta cu o colegă, mi-a spus despre Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), care are un birou și în Bucureșți.

Asistență umanitară pentru refugiații din Iordania, Siria, Macedonia, Liban, Irak

Inițial m-am gândit că voi putea face traduceri, deoarece nu știam nimic despre UNHCR, despre refugiați, despre lumea asta a drepturilor omului. Cred că timp de un an am tot sunat acolo: aveți programe de practică? Și mereu mi se spunea că încă nu, să sun mai târziu. Un an am tot ținut-o așa de cred că mă știa și portarul. Într-un final, probabil exasperați, mi-au zis că este nevoie de cineva în departamentul de comunicare și informare publică și așa am ajuns să lucrez full-time timp de 3 luni, pe perioada verii. Șansă a făcut că la un an după terminarea stagiului, chiar la câteva luni după ce mi-am susținut licență, să se elibereze postul fostei mele șefe. Am aplicat și l-am luat.

Așa am intrat în lumea asta frumoasă a asistenței umanitare. După 3 ani cu UNHCR în Bucureși m-am mutat la Bruxelles cu un ONG activ în domeniul migrației, apoi am revenit la UNHCR când a început războiul în Siria. Eram responsabilă de comunicarea cu refugiații sirieni și comunitățile locale afectate de influx, așa că am locuit în Iordania, Liban și Irak timp de vreun an și jumătate. În 2014, proaspăt întoarsă acasă, am acceptat să fiu consilierul Ministrului de Externe Bogdan Aurescu pentru diplomație digitală și social media, dar nu a durat mult până când am ales să mă reîntorc pe teren. Astfel, pe timpul “crizei refugiaților din Europa”, m-am mutat în Macedonia, de unde am coordonat activitățile de comunicare de criză din Balcani pentru UNICEF. Apoi, după ce am rămas însărcinată, m-am mutat la Geneva pentru a sprijini cele 22 de tări aflate sub Biroul UNICEF pentru Europa Centrală și de Est în activitățile de comunicare.

Totul despre mame. Cum te-a schimbat ce ai văzut în acele zone de conflict?

Claudia Liuțe Byrne
Claudia Liuțe Byrne la o sesiune de training în Irak

Claudia Liuțe Byrne. Când lucrăm la UNHCR în Bucureșți habar nu aveam despre lumea asistenței umanitare. Intrasem în contact doar cu o mâna de refugiați în România și nu înțelegeam prea bine cum unii oameni decid să lucreze printr-un sat uitat de lume din Sudanul de Sud, într-un cort, fără apă curentă. În capul meu era o nebunie, ceva ce vezi doar în filme proaste despre voluntari cu tendințe grandomane, misionari, etc. Și, totuși, șefa mea de atunci mi-a zis că ea mă vede om de teren. Eu între timp mă îndepărtasem de visurile acelea ale copilăriei unde eu eram corespondent de război. Aveam un salariu bun, un apartament, un iubit, o gașcă de prieteni cu care ieșeam în vacanțe, în club, etc. Mi-era frică să plec de nebună, considerăm că nu mă pot descurcă. Și totuși, din motive de birocrație internă contractul mi s-a încheiat, relația s-a cam dus la vale și am simțit nevoia să fac un salt către ceva necunoscut, către ceva care mă speria, dar se pare că nu mă speria mai tare decât ideea întoarcerii la monotonie, la anonimat, cumva.

Munca umanitară: între satisfacție și cinism

Nu voi uită niciodată prima zi într-o tabăra de refugiați. Mirosurile, furtunile de nisip, fețele oamenilor, golul din stomac. Eram înconjurată de atâția profesionișți cu experiențe din timpul războiului iugoslav, din timpul conflictelor din Somalia, din timpul cutremurului din Haiti. Am fost fascinată. O bună perioada de timp am fost extraordinar de fericită că mă aflăm acolo și că puteam învața așa multe. Simțeam că jobul meu chiar reprezintă o schimbare în bine pentru oamenii ăia. Plus că după muncă intensă urma mereu ieșirea în oraș cu toți colegii. Perioada aia a fost ca într-un campus universitar. Apoi a intervenit frustrarea (față de birocrație, față de faptul că lucrurile nu se mișcau destul de rapid, față de incompetența unora, față de faptul că nu puteai ajuta pe toată lumea, față de faptul că nu te mai puteai reconecta la familie și prieteni, față de faptul că nu mai aveai viață personală), cinismul și ulterior burn-out-ul.

Tabara de refugiati sirieni Za’atari, Iordania, 2013

Muncă mea presupunea discuții constante cu refugiații. Eram oarecum interfața dintre organizația internațională mamut, greu accesibilă, și oamenii pe care îi asistam. Eram psihologul lor cumva. Le luam interviuri despre viața lor, despre greutăți, despre aspirații, despre orice. Chestia asta te consumă teribil. Ajunsesem să fiu imună, să nu am nicio reacție când o mama îmi spunea cum îi fusese copilul împușcat în față ochilor ei. Altă dată am fost rugată de o femeie refugiată să o însoțesc în timpul unei proceduri ginecologice de urgență. Eram într-un container de metal care servea drept “spital de urgență”, iar ea era lungită pe jos, pe o pătură murdară și copiii ei plângeau la ușa că nu înțelegeau de ce fuseseră separați de mamă. În timpul ăla eu mă uităm la scenă cumva de sus, din afară, probabil așa reușeam să rămân calmă.

În Macedonia în 2015, în timpul influxului refugiaților înspre Europa, am avut cred că un prim breakdown. Criza respectivă, răspunsul autorităților europene, lipsa de empatie și de solidaritate m-au dezamăgit profund. Atunci călătoream de la graniță la graniță (în țările balcanice), vedeam mizeria, risipa, disperarea umană și scriam articole despre ceea ce vedeam și despre mărturiile și experiențele refugiaților. Atunci cred că a fost prima dată când m-am gândit serios la a renunța la munca asta.

Israel, 2008

Toate experiențele astea și drumul în sine, de la un mic birou în România la cele mai mari crize umanitare, m-au schimbat și în bine și în rău. Am mult mai multă încredere în mine și sunt puține lucruri care mă mai sperie. Spre exemplu nu am scăpat de frica de dentist. Mă simt stăpână pe opiniile mele despre lumea și despre natura umană, deoarece sunt bazate pe observații directe, pe interacțiuni oneste în condiții vitrege.

Pe de altă parte, am ajuns să fiu destul de cinică în privința posibilității schimbării lucrurilor în bine. Din păcate am ajuns să cred că money and power makes the world go round, nu compasiunea și valorile comune. Nu știu dacă asta e bine sau rău, poate mi-am pierdut inocența și naivitatea și m-am maturizat. Poate doar m-am transformat într-o negativistă. Încă nu mi-e clar. Însă ce m-a ținut mereu pe linia de plutire au fost gesturile de bunătate total neașteptate și random în situații în care numai la bunătate nu te-ai fi gândit. Spre exemplu, un refugiat sirian din Alep pe care l-am întâlnit la gradință dintre Macedonia și Serbia, mi-a oferit sticlă lui cu apă deoarece văzuse că am buzele uscate în timp ce-l intervievam despre cum a fugit din Siria împreună cu cele două fetițe ale lui. Era grăbit deoarece sârbii anunțaseră închiderea graniței, încerca să-și calmeze fetițele care plângeau și urlau de oboseală, frig și foame și totuși s-a gândit să dea din puținul lui uneia ca mine, pe care nu o cunoștea și care se putea duce până la magazin să-și ia apă singură. Și nu a fost singură întâmplare de acest gen. Chestiile astea au rămas mereu cu mine.

monica liuțe byrne
Templu in Bangkok, 2014

Totul despre mame. Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?   

Claudia Liuțe Byrne. Lucrăm amândoi în tabăra de refugiați sirieni Za’atari. El zice că m-a remarcat dimineața în timp ce ne îmbarcam în microbuzul care ne ducea în tabără. Cică era 6 dimineața și eu eram implicată într-o discuție înfocată despre revoluția egipteană și el se întreba cine este nebuna asta care are chef de dezbateri la prima oră. Eu nu-mi aduc aminte de el atunci. În schimb, la întoarcere am intrat în vorbă și m-a invitat la o petrecere. Trebuia să mergem mai întâi la el să se schimbe și de acolo direct la petrecere. Ne-am dat jos din microbuz și mi-a arătat clădirea în care locuia. Hm, ce ciudat, zic eu, și eu tot în clădirea aia stau. Când am urcat la etajul 3, unde era apartamentul lui, eu zic, hm, ce ciudat, și eu tot la etajul 3 stau. De fapt noi stăteam vizavi unul de celălalt și nu ne întâlniserăm niciodată. Dacă ai tendințe spre ocult, ai putea zice că așa ne-a fost să fie, dar nu știu ce să zic…poate a fost doar o coincidență. Relația nu a început chiar atunci, a mai durat ceva, dar așa ne-am cunoscut.

claudia liuțe byrne
La 2 luni după nașterea gemenilor

Claudia Liuțe Byrne: Maternitatea este adevăratul examen

Totul despre mame. Acum eșți mama de gemeni. Cum ați reacționat când ați aflat vestea?

Claudia Liuțe Byrne. Cu o seară înainte de consultația de 12 săptămâni, am ieșit la o cafea cu o prietenă veche și bună care m-a întrebat: “dar ce faci tu dacă sunt gemeni:?” Nu știu ce i-a venit să întrebe așa ceva având în vedere că nu am cazuri de gemeni în familie și i-am spus că n-are cum. Nici nu m-am gândit de două ori. A două zi în schimb, când mi-a zis doctorul că sunt doi săculeți mi-a căzut stomacul în călcâi. Nu mi-a venit să cred. Cred că am făcut un mare atac de panică fix acolo, în poziția aia atât de vulnerabilă. Soțul meu nu a primit totul atât de intens că mine – era ziua lui a doua zi și i-am dat vestea pe Skype drept cadou. A fost șocat, dar nu negativ. Eu în schimb am fost extrem de anxioasă.

Totul despre mame. Este mai greu să fii mama pentru doi bebeluși sau în taberele de refugiați?

Claudia Liuțe Byrne. Clar, de departe este mai greu să fii mama pentru doi bebeluși. Muncă umanitară înseamnă mult stres și somn puțin, dar măcar când este, este neîntrerupt. Până una altă muncă umanitară este fix ce-i spune și numele – muncă. Pe când să fii părinte este un mod de viață, este o nouă identitate, și cel puțin la început, este cred o lipsa de identitate. Eu nu am fost în viață mea într-o așa de survival mode cum am fost timp de vreun an după ce am născut. Când munceșți pe teren, reușeșți totuși să-ți faci timp să mănânci ceva, să bei ceva, mai stai la o bârfă, te mai odihneșți, e greu dar frumos și “doable”. Pe când atunci când ai 2 bebeluși să schimbi, să alăptezi, să distrezi, nu ai timp de toate astea.

Totul despre mame. Acum trăiți în Danemarca? Cum ați hotărât să va mutați acolo?

Claudia Liuțe Byrne. După ce am născut și eu și soțul meu ne-am dat demisia și am stat cu copiii acasă 2 ani. Am mai lucrat remote și am mai făcut consultanțe, dar în principiu ne-am uitat la ei cum cresc, ceea ce a fost și foarte frumos, dar și foarte frustrant, cel puțin pentru mine. În timpul asta, tot primeam oferte să ne mutăm în alte țări, să ne întoarcem la muncă de teren, dar mereu se ivea ceva: copiii erau bolnavi, eu eram bolnavă, etc. După 2 ani am zis că enough is enough și prima ofertă, oriunde ar fi ea, o acceptăm. Și așa am ajuns în Copenhaga. Soțul meu lucrează cu UNHCR, iar eu m-am reîntors de curând la munca full-time în cadrul Consiliului Danez pentru Refugiați. Consider că este o mișcare tranzitorie, nu vom rămâne aici. Este o haltă unde să ne tragem sufletul și să ne hotărâm ce vom face mai departe.

Totul despre mame. Cu ce e diferită viață de mama în România față de cea din Danemarca?

Claudia Liuțe Byrne. Diferă de la cer la pământ. În primul rând, în România eram limitată în ceea ce privește libertatea de mișcare. Având cărucior dublu, nu puteam întra în niciun magazin, deoarece nu intrăm pe ușa – asta nu este o problema în Danemarca pentru că totul este gândit pentru familii cu copii. În Bucureșți locuiam în Drumul Taberei și nu puteam să mă deplasez nicăieri decât pe jos sau cu mașina, ceea ce a contribuit major la instalarea unei stări depresive, deoarece nu mă puteam întâlni cu nicio prietenă. Până ajungeam în oraș, stăteam o oră în trafic și copiii deja plângeau de somn, foame sau schimbat. Aici există lifturi (funcționale) la metrou, autobuzele au rampe și locuri speciale pentru “parcat” căruciorul, ajung în pădure sau pe plajă în jumătate de oră.

Danemarca, țara unde familiile cu copii sunt sprijinite

În al doilea rând, aici toată lumea beneficiază de program de lucru flexibil deoarece grădinițele se închid pe la 4:30-5 și dacă întârzii copilul îți este predat serviciilor sociale. Așadar ai timp să și lucrezi, să și mergi în parc cu copiii după muncă și să ajungi acasă, să gătești cină, să îi pui la somn și să mai bei și tu un pahar de vin seara. Pe de altă parte, nu prea există ideea de bonă, și fără ajutor extern, este destul de greu să ai măcar o frântură de viață socială. Iar danezii sunt oricum niște persoane nu tocmai calde, este destul de greu să legi prietenii adânci cu ei.

În al treilea rând, sunt mașini puține, poluare puțină, dar sunt multe parcuri și locuri de joacă (cu jucării, biciclete și alte acareturi incluse). Nu-mi este frică să mă calce vreo mașină pe trecerea de pietoni, nu mă claxonează nimeni când trac strada cu căruciorul, nu mi-e frică să las copiii să alerge în voie, chiar dacă îmi ies din rază vizuală. Este o societate bazată pe încredere. Dacă spui că ai copilul bolnav acasă, nu ți se pun întrebări, nu îți cere nimeni adeverință de la doctor. Oamenii sunt în general mult mai relaxați, poate chiar prea relaxați pentru noi, un popor latin cu apucături balcanice. Spre exemplu, doctorii m-au lăsat cu ambii copii cu febra 40 vreo săptămâna, fără niciun alt medicament înafara de Panadol. Nu m-au internat, nu le-au făcut o mie de analize, nu le-au dat nici aerosoli și nici antibiotice. Au zis că e virus și într-adevăr, a trecut după vreo 2 săptămâni în care eu am murit și am reînviat de o sută de ori. Acum, după câteva astfel de episoade, sunt absolut zen, nu mă mai sperie nicio febra, nicio tuse, niciun muc, nimic.

Totul despre mame. Recent ai început să te implici și în conștientizarea anumitor problem legate de maternitate printr-un blog și podcasturi. Ce a adus la această decizie?

Claudia Liuțe Byrne. Pe mine nașterea m-a zgâlțâit din cap până în picioare. Mi-a mutilat corpul, m-a împins în gol de pe sfoară pe care mergeam. Când am căutat ajutor de specialitate pentru afecțiunile cu care am rămas după naștere mi s-a explicat că așa e când femeile nasc. Plecam mereu de la doctor ori cu vreo vorbă de duh despre maternitate, ori cu o plasă de medicamente. Uneori pur și simplu nu găseam specialistul care să știe ce am. Sau specialistul care să considere că problema mea merită atenție. M-am simțit total abandonată. M-am temut că nu-mi voi mai reveni vreodată. Că nu voi mai fi niciodată aceeași persoană care eram înainte.

Tot ce citeam era despre bebeluș, despre toate problemele pe care le-ar putea avea, iar despre mame mai nimic, poate cel mult despre primele câteva zile de lăuzie. Găseam la tot pasul sfaturi despre cum să nu-ți cadă părul, despre sâni lăsați, despre cum să-ți menții casă curată în continuare, despre cum să ai grijă de tatăl copilului, să nu se simtă dat la o parte.

Cu timpul, am început să cunosc oameni cu experiențe similare. Am început să caut informații specializate în alte limbi. Și am început să mă înfurii. Rău. Cum să nu ți se spună cum se schimbă tot după naștere?

Nimeni nu se interesează de sănătatea mentală și fizică a mamei

Așa s-a născut dupanastere.ro. Din furia față de faptul că din momentul în care rămâne însărcinată, femeia devine un bun public, iar bunăstarea ei nu mai este o prioritate. După naștere, societatea modernă își ia mâinile de pe sănătatea femeilor și se concentrează pe copil, având însă grijă să blameze femeia pentru orice manifestare menită să-i provoace ei plăcere. Femeile nasc de când lumea și totuși ce se întâmplă cu femeia după naștere este încă un tabu – nici măcar mamele între ele nu vorbesc cu sinceritate despre ceea ce simt fizic și psihic, despre provocările maternității. Sănătatea mamei nu pare să conteze decât dacă afectează în vreun fel copilul. Așa ajung multe mame să ducă un sentiment de vină perpetuă, atât față de copil, cât și față de sine, cu angoasă de a fi mereu la înălțime, de a fi mereu acolo pentru copil, fără însă a-și neglija însă partenerul și obligațiile casnice. De cele mai multe ori noua mamă devine o persoană anxioasă, care dacă nu este izolată de societate, de orașul neprietenos cu părinții, se auto-izolează, cocoșată sub presiunea de a-și reveni rapid atât fizic, cât și emoțional.

Așa că dupanastere.ro este singură platformă din România care abordează maternitatea dintr-o perspectivă feministă, unde dreptul femeii asupra propriului corp este central. Mi-am propus să aduc sănătatea mamei în prim plan, prin informare, sprijin și advocacy. Vreau să aduc la un loc informații din surse reputabile, cercetări și studii cu experiențele personale ale mamelor care nu se regăsesc în mirajul nașterii și maternității perfecte.

Vreau să pot sprijini, astfel încât să nu mai existe singurătate și izolare după naștere. Vreau să convingem împreună autoritățile și personalul medical că sănătatea mamei contează și este nevoie de o abordare holistică. Este extrem de greu să gestionez tot ce înseamnă o astfel de platforma singură, având doi copii sub vârstă de 3 ani și un job full-time, dar mesajele pe care le-am primit de la femei care au beneficiat de pe urma informațiilor de pe platforma continuă să mă motiveze.

De asemenea, dacă există mame care cred că experiențele lor pot ajută alte mame, dacă vor să contribuie cu materiale, experiențe personale, etc., dacă au idei despre cum să aducem sănătatea mamei în prim plan, eu le aștept să-mi scrie, cred foarte mult în energia colaborativă.

Dacă ți-a plăcut această poveste de viață, te invităm să mai citești și altele la fel de impresionante:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa