Crăciunul autentic l-am simțit numai la bunica, la curte, și doar în preajma ei
Lucreția Leorda – acesta era numele de fată al bunicii materne. Mi s-a părut întotdeauna numele unei prințese misterioase, dar nu i-am spus niciodată asta bunicii, că sigur ar fi pufnit-o râsul. Ea era, mai degrabă, prințesa vredniciei, prințesa curățeniei și prințesa tuturor posibilităților ratate, toate, în parte din cauza unei lipse de noroc acute, în parte, datorită spiritului de sacrificiu care acum, privind în urmă, mi se pare teribil de păgubos.
Dragostea, sacrificiul suprem
Mai târziu, când a crescut, pe la 20 de ani, Lucreția s-a îndrăgostit de Constantin. Ea a devenit Puica Georgescu (Puica, pentru că așa îi spunea, de când era mică, soră-sa mai mare, și Georgescu, desigur, după numele tânărului înalt, zvelt, cu mustăcioară subțire și părul pieptănat pe spate, cu briantină – bunicul meu), iar el a devenit Titi, sau Titișor – Constantin era un apelativ mult prea protocolar pentru doi tineri însurăței. Așadar, numele de prințesă misterioasă a rămas doar ca o amintire a tinereții, un nume destul de nepotrivit cu destinul care o aștepta pe mica și mult prea altruista Lucreția.
La doi ani, a rămas fără mamă. Ioana (Oița) s-a stins la o vârstă indecent de fragedă, de tuberculoză – o boală foarte la “modă” în nebunii ani ’20. Străbunicul nu prea avea ce face, s-a căsătorit repede cu o femeie care i-a dăruit alți doi prunci – Costel și Marieta –, pe care Lucreția i-a iubit toată viața cu dragoste de soră bună, nu vitregă. Când am apărut pe lume, purtam adesea lungi conversații cu bunica – mama se miră și în ziua de azi că știu mai multe ca ea –, și nu reușeam să înțeleg cum poate vorbi bunica atât de frumos despre frații ei vitregi, cum poate ține o legătură atât de strânsă cu ei, deși ea și Constanța, sora mai mare, au fost date spre îngrijire bunicii paterne, Simionica, imediat după moartea mamei. Simionica a iubit-o mult pe bunica, așa că, atunci când bunica s-a cocoțat cu sufletul sus, mult mai sus decât noi, atât de sus încât nu am mai putut-o zări, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată lângă Simionica, bunica blândă ce îi fusese ca o mamă în copilărie.
Citește și: Basm de iarnă în Bucovina
Însă vremurile erau grele pe-atunci, așa că mica Lucreția a trebuit, încă de la patru anișori, să se suie pe un scăunel și să ajute la spălarea vaselor. Pe-atunci, vasele se spălau cu apă rece, la pompa din curte, și așa a apucat bunica să le spele până la 72 de ani, când a zis că e de-ajuns. Când a murit, mâinile ei erau mai brăzdate de urmele muncii decât scoarța unui copac bătrân. Așa erau și pe când avea doar 50 de ani, iar eu eram un copil mic. Motiv pentru care o puneam adesea să-mi scarpine spinarea cu unghiile zgrunțuroase – efectul mâncărimii trecea instantaneu și eu puteam să mă duc iarăși, voioasă, la joacă.
Mâini aspre și cozonaci pufoși
Cu mâinile alea, bunica a făcut multe lucruri bune la viața ei – cu ele aproape că-mi jupuia scalpul când mă spăla pe cap – “Baba rabdă la frumusețe, altfel ia păduchi”, mă apostrofa ea, când începeam să plâng de durere. Cu mâinile acelea îmi făcea un masaj strașnic, atât de strașnic încât i-am surghiunit pe toți apropiații, tot restul vieții, somându-i să-mi facă un masaj ca al bunicii, și toți s-au dovedit niște mâțe leșinate. Încă sunt în căutare masajului pierdut al bunicii, ca Proust în căutarea madlenei. Cu mâinile alea îmi scotea iarna catofi copți din sobă, pe care numai ea putea să-i rupă cu mâinile goale, fără să se ardă – atât de bătucite erau. Bătucite și curate, pentru că asta făcea bunica 90% din zi – trebăluia. Ce făcea restul de 10%? Se juca cu noi, cu mine și cu verișoara mea. Ne spunea povești cu meșterul Manole și Sfânta Filofteia, poveștile bunicii erau întotdeauna triste, ca viața pe care o dusese. “De ce te-ai căsătorit, mamaie, cu omul ăsta care nu știe și nu vrea să facă nimic, în afară de-a piguli toată ziua trandafirii din curte?” “De frumos ce era, Adișor. De frumos, i-am spălat toată viața picioarele în lighean, de frumos i-am pus ventuze aprinse cu spirt pe spate, când era bolnav, de frumos l-am iertat de fiecare dată când mă înșela.”
Bunica era învățată de mică cu spiritul sacrificiului, așa că pentru ea, sacrificiul din dragoste dezinteresată probabil că a fost cel mai eroic și mai înălțător gest cu putință. Gest care pe mine mă scotea din sărite, motiv pentru care îi luam apărarea mai ceva ca cea mai înverșunată feministă pe pământ, de fiecare dată când bunicul o nedreptățea cu vorba sau cu fapta. Atât de aprigă eram, cu reproșurile mele de copil, încât bunicul nu mi-a tăiat niciodată elanul. Mereu, tăcea și lăsa capul în jos. Și-o lua, a doua zi, de la capăt.
Săniuș cu Mitică și Costică
Iarna, jocul nostru preferat cu bunica era săniușul pe micul derdeluș ce unea gara din Giurgiu, cea mai veche din țară, cu ulița unde își avea casa bunica. Sania noastră era mitică. Poate tocmai pentru că era mitică, pe unul din căluții din traforaj cre țineau loc de mâner îi chema Mitică. pe celălalt, previzibil – Costică. Eu și vara mea ne așezam una în față și una în spate, prin rotație, înfofolite mai ceva ca la poplul Nord, iar mamaia, mereu cu mâinile goale, fără mănuși, oricât de nemilos ar fi mușcat gerul afară, trăgea cu putere de sfoară, și alerga cu noi în susul și în josul străzii, până când, într-un final, obosea. Intram în curte și, în timp ce încălzea mâncarea, noi făceam oameni de zăpadă și vară-mea își satisfăcea plăcerea vinovată de a gusta din omătul de pe jos. Uneori, acest omăt avea o culoare ceva mai dubioasă (bunica avea și un câine, Megi, un maidanez cuminte, dar care-și mai făcea de cap prin curte, uneori). Ei bine, de fiecare dată o pâram pe vară-mea la bunica: “Iar a mâncat zăpadă cu pipi!”, iar bunica, în disperare de cauză, îi dădea cu ardei iute pe la degete, s-o învețe minte.
Revoluție cu cântec
Bunica s-a născut pe 22 decembrie – eram la ea când a izbucnit Revoluția din ’89. Împreună am râs, împreună ne-am speriat și împreună ne-am bucurat. Împreună am plâns, cu lacrimi de fericire, căci bunica nu m-a învățat niciodată cântece patriotice, ci m-a dus în fiecare an de Paște și Crăciun la biserică, să trec pe sub masă (de unde nu mai voiam să ies), să mă împărtășesc cu vin roșu (îmi plăcea gustul lui) și să cânt colinde (la care plângeam de fiecare dată, căci muzica a fost salvarea mea din prima zi și va fi până-n veacul de apoi).
Bunica începea foarte de timpuriu pregătirile pentru sărăbători. Pentru că era născută pe 22 decembrie, luna aceasta era o sărbătoare fără sfârșit pentru noi. N-am să uit niciodată gustul rulourilor ei pufoase, umplute cu cremă de cacao sau vanilie, al trigoanelor cu brânză preparate cu untură de casă, care ți se topeau în gură, al ciorbiței de găină (pe care le creștea în curte și de la care eu ceream, invariabil, al treilea picior, sprea disperarea și, în același timp, amuzamentul bunicii). Dar, de departe, bunica era regina cozonacilor. Se trezea cu noaptea în cap și deschidea larg toate geamurile din casă, în timp ce ne soma să ne tragem plapuma peste nas și să stăm nemișcate până aerisește. Aducea în casă rufele puse la uscat afară, înghețate, și le punea pe un suport așezat între patul nostru și sobă. Până mai scutura un preș, două, noi ronțăiam deja țurțurii de pe rufe, înainte să se topească sub imperiul căldurii din cămăruță.
Baie de căldură
Apoi, din răcoare pișcătoare, bunica trebuia să facă “baie de căldură”, așa cum îi spune ea. Aducea copăița în cămăruța din spate, cea mai mică și mai caldă, și se punea pe frământat, rugându-ne “cu cerul și pământul” să nu ne mai fâțâim pe ușă, că se pierde căldura și nu cresc cozonacii, și să nu mai furăm sistematic din coca dulce și aromată, că nu mai ajunge să facă pentru toată lumea (făcea cam 3 bucăți de familie și ajungea lejer la 10-15).
În 1999, bunica s-a dus pentru ultima oară în piață, după cumpărături. Râdeam mereu cu mama de la etaj, când pelca de la noi și îi făceam cu mâna de la geam. Se mișca atât de repede, de parcă ar fi jucat într-unul din filmele mute, în care toate personajele pășeau cu pași iuți și mici. Trebuia să fugim repede la geam dacă vrem să o prindem, că dispărea din raza noastră vizuală ca o zvârlugă. Deși ai mei își luaseră între timp prima mașină “proprietate personală”, bunica a refuzat cu vehemență să ceară și să primească ajutorul până în ultima clipă a vieții. Deși îmbătrânise mult și suferise în vară de un preinfarct, a preferat și de data aceasta să nu ne anunțe când va face piața. Cu sacoșele în mână, a picat pe jos și nu s-a mai sculat. A adus-o un taxi acasă, cu jumătate din produse furate de “binevoitori”. A intrat, progresiv, în comă. “Ce-ai făcut, mămico? De ce nu ne-ai chemat să te ajutăm?”, a întrebat-o mama când încă mai era lucidă. “Ei, asta e, odată și-odată trebuia să se întâmple. Gata, s-a terminat.”
Poate pentru ea s-a terminat, pentru că își dorea, fără s-o spună, de mult asta, și nu-i era teamă de moarte, dimpotrivă, aștepta, probabil, de mult să apuce să se odihnească, măcar pe lumea cealaltă, dacă pe asta nu îi reușise. Pentru noi, însă, amintirea ei a rămas vie și la 15 ani după ce ea nu mai e. Înainte să se stingă, am vizitat-o pentru ultima oară la spital. Deja nu mai putea vorbi, iar întâlnirile cu cei dragi păreau să-i fure tot mai mult din forță. Părea că-și folosește ultima brumă de energie ca să-și ia la revedere de la ceilalți. Am mângâiat-o pe frunte și i-am spus că mâine va fi ziua ei și poate, dacă se va simți mai bine, o vom serba acasă. Știam că mint, știa că mint. Apoi i-am sărutat mâna. Cu un ultim reflex, mi-a dus-o și ea la buze și a sărutat-o. E ultima amintire cu bunica și cea mai dragă. De-atunci, îmi vine mereu în minte, de Crăciun imaginea Lucreției cea neobosită, neobosită să dăruiască, neobosită să iubească, neobosită să îngrijească. Neobosită să-și ascundă oboseala. Lucreția, cea care mi-a dăruit cele mai de poveste ierni ale copilăriei mele.
