Te bate gândul unei vacanțe cu copiii în cort? Iată cum a fost la noi! Visam de ceva timp să putem călători peste mări și țări. Să vizităm lumea, să pătrundem în alte civilizații, să experimentăm alte gusturi, să simțim că lumea asta este asemenea unei cutii pline cu miracole, ce trebuie cunoscute. Ne spuneam că acum, când copiii au mai crescut, ne pot însoți în drumurile noastre, că vacanțele or să fie extraordinare. Toate planurile astea au picat însă, spulberate de șuieratul virusului ce a năucit mapamondul.
După săptămâni întregi de stat în casă, după ieșiri timide prin jurul blocului, am hotărât să dăm o fugă la munte. Și nu oricum, ci cu cortul. O experiență repetată în cazul nostru, nouă pentru copii. Până mi-am luat gândul de la toate ideile ce-mi veneau în minte și se transformau în obstacole în realizarea planului, a durat ceva timp. M-am îmbărbătat și, mânată în luptă de entuziasmul copiilor, am spus într-un final, ”da, mergem la munte cu cortul”.
Mașina gemea sub greutatea bagajelor
Apucă-te de bagaj. Mai bine speli întreaga baie cu periuța de dinți decât să pui în genți și sacoșele și pungi și pungulițe jumătate din casă, pe care apoi să o înghesui într-o mașină mică, care abia ne suportă pe noi, doi părinți și doi copii. Cortul, sacii de dormit, două saltele gonflabile, lenjerie, perne, pături, o masă și 4 scaune pliabile, mâncare cu duiumul, pe gustul fiecăruia, creme de soare, prosoape, îmbrăcăminte, fructe, bidoane cu apă, grătar, plușurile fără de care copiii nu dorm și câte or mai fi fost, că gemea biata mașină sub greutatea celor adunate.
Plecarea noastră dis-de-dimineață s-a transformat în plecare mai pe la 10:00, până când am reușit să mobilizăm toate trupele, în special pe cele mici. Buimaci de somn, căci toată noaptea, bucuria și entuziasmul plecării i-au făcut să se trezească și să ne întrebe: ”a venit dimineața?”
A început să se relaxaze și mama
Drumul către Cheia ni se dezvăluia ca pe o încântare mult așteptată. De-a lungul râului, corturile se înșirau ca niște ciupercuțe colorate, iar fumul grătarelor împresura pădurea răcoroasă și primitoare. Copiii trepidau de fericire, iar eu simțeam că mă încarc cu toata emoția lor sinceră și curată. După aproape o ora și jumătate de căutat loc, am reușit să montăm cortul. Să ne așezăm scaunele și masa și să respirăm, în sfârșit, mireasma florilor ce se întindeau în toată minunea aceea de poieniță.
În verva lor, copiii au acceptat să meargă pe jos la Mănăstirea Cheia, o distanță destul de mare, de vreo 2 kilometri și ceva, deși la întoarcere s-a lăsat cu cărat în spate pe copila cea mică.
Vacanța cu copiii în cort nu e doar o excursie, ci o lecție de viață
La început, am văzut experiența asta ca fiind una înspăimântătoare. Mă temeam de oboseala copiilor, care cel mai adesea se lasă cu plânsete și smiorcăieli, frigul de peste noapte, de ideea însăși de a ne adăposti în cort, de reacțiile copiilor, poate de claustrofobie…
Am observat însă că ieșirea asta i-a făcut pe copii să fie mai dezinvolți, mai deschiși la nou și mai încrezători că atunci când îți propui ceva poți să obții, cu condiția să nu te descurajezi și să renunți. Bucuria și satisfacția cu care băiatul cel mare a descoperit la Mănăstirea Cheia păstrăvăria, pe care nici unul dintre noi nu o zărise în spatele brazilor înalți, și, mai cu seamă, conversația pe care a avut-o cu călugării și starețul mănăstirii, care s-a lăsat și cu niște păstrăvi pentru proțapul despre care el le povestise că visează să-l facă, a fost cu adevărat extraordinară.
Două zile și o noapte ce s-au scurs cât ai clipi. Am mâncat păstrăv înfipt în țepușă, am stat în jurul focului, ne-am jucat în râul cu apă repede și limpede, am împletit coronițe, am vizitat două mănăstiri, am mers kilometri întregi pe jos, copiii au dormit pentru prima dată în saci de dormit, în cort, în timp ce greierii ne cântau la căpătâi, ne-am plimbat cu picioarele goale prin roua dimineții, am râs, am povestit, am analizat fiecare gâză întâlnită în cale, am mâncat mai multă înghețată decât de obicei, am învățat cu toții să avem un pic mai multă încredere în noi, să ne bucurăm de natură și să încercăm tot felul de lucruri, care, deși la început pot părea înspăimântătoare, în realitate se dovedesc a fi unele dintre cele mai minunate căi de a cunoaște lumea și de a ne descoperi pe noi înșine.
