Cu copiii în maşină

Ramona Dinescu
cu-copiii-in-masina-totul-despre-mame

Mersul cu copiii în mașină, tu la volan, ei în spate în scaunele lor poate fi o adevărată aventură. Voi cum reușiți să gestionați aceste momente fără să trageți pe dreapta și să vă urcați în primul tramvai?

De câte ori am vreun drum de făcut cu mașina, iar copiii trebuie să meargă cu mine, îmi adun toate energiile pozitive, fac un descântec vrăjitoresc și mă urc la volan.

Vino joi, 21 septembrie, de la ora 18.30, la Ateliere cu mămici, la Hotel Capitol, unde vom discuta despre siguranța copiilor la drum cu  dr. Adriana Diaconeasa – medic primar dermatolog – Ambulatoriul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” București și Emil Gâtej, psiholog și trainer la Academia Titi Aur. Detalii și înscrieri AICI.

Totul începe cu așezatul copiilor în scaun. Ai mei mereu se foiesc și se apleacă după o jucărie, se răsucesc ca să ajungă la mingea căzută pe bancheta din spate sau își smulg unul altuia din mână te miri ce motocicletă, timp în care eu, transpirată și despletită, încerc să le prind centurile. Când în sfârșit am reușit să-i securizez în centuri și știu că nu mai au unde să fugă, le fac împărțeala jucăriilor. Nu vă imaginați că acceptă din prima. Uneori comentează pe subiectul jucăriilor și după ce am ajuns la destinație. Alteori primesc întrebări de genul: „Dar de ce eu stau pe scaunul acesta și el pe scaunul acela? De ce nu putem face schimb? Eu vreau să stau în partea cealaltă”. Urmează răspunsul meu calm cum că scaunele au mărimi diferite, pentru vârste diferite. așa cum au ei. Noroc că cel mic nu prea vorbește și nu mă asasinează și el cu întrebările. Îi răspund doar celui mare și îl asigur că el a primit scaunul potrivit pentru el.

Pe drum

De obicei, după ce pornesc mașina, fiecare dintre ei își mai încearcă o dată norocul și încep să se vaite că îi deranjează ceva. Mă mai dau o dată jos, mă uit dacă le-am strâns centurile prea tare, le mai așez o dată pantalonii și bluzele la spate ca să nu aibă cocoloașe și să-i jeneze și pornim. Orice văitătură de aici înainte rămâne fără răspuns din partea mea.

Încep acum întrebările:

–          Mami ce înseamnă semnul acela?

–          Care semn?

–          Cel pe care l-am văzut?

–          Nu știu ce semn ai văzut. Descrie-mi-l, te rog.

–          Semnul acela albastru.

–          ….

–          Mami, semnul acela albastru (cu vocea puțin iritată)!

–          Este semn de trecere de pietoni (spun eu gândindu-mă la primul semn albastru care îmi trece prin minte ca să închei mai repede discuția).

–          Nu mami, este semn de școală, e acela albastru cu copiii care traversează.

–          Dacă știai, de ce nu ai spus așa din prima (răspund eu încercând să-mi adun tot calmul din lume).

În timpul acesta, copil mic care se uită pe o carte are și el ceva de spus:

–          Mami, ti-ti!

–          Da, mami, motocicleta (îi răspund și lui în timp ce descifrez în minte semnul albastru și îi răspund de fiecare dată căci știu că dacă nu o fac nu se va opri niciodată).

–          Mami, nuna!

–          Da, mami, luna.

–          Mami, ai!

–          Da mami, luna e desenată în cartea ta. Știu, e foarte frumoasă!

–          Mami, guga!

–          …. (Îmi frământ mintea încercând să-mi dau seama ce a vrut să spună, dar nu uit nici de conversația despre semnul albastru cu cel mare)

–          Mami, guga!

–          Ce e guga, mami?

–          Guga, ai!

–          Acolo, da, guga (ce Dumnezeu o fi guga?!)

–          Guga, guga, guga!

–          Aaaa, frunza, da! (mi-am dat seama după ce am întors o secundă capul în spate și am văzut că-mi arăta un copac și imediat mi-am amintit că „guga” este cuvântul folosit și pentru frunză și pentru multe altele, dealtfel).

Când pare că am elucidat toate misterele, pun puțină muzică și încerc să mă concentrez la traficul aglomerat din București, nu că până atunci nu aș fi făcut-o, dar simt nevoia să mă gândesc doar cum să evit un accident și să uit puțin de semne albastre și de „guga”. În secunda doi, se aude din spate:

–          Mami, apă!

–          Și eu vreau apă!

–          Aveți răbdare că ajungem imediat și vă dau apă.

–          Apă, apă, apă, mami!

–          Mami, acum îmi e sete, dă-mi apă, te rog!

–          Imediat, aveți puțină răbdare.

Copiii și răbdarea, baba și mitraliera. Nu tac până nu opresc mașina, scotocesc după sticle în geantă și le dau apă. Cel mic de cele mai multe ori varsă apa pe el, așa că de aceea îmi încerc mereu norocul să amân momentul băutului apă în mașină că doar, doar reușesc să-i fac să uite până la destinație. Când nu reușesc, trebuie să am bluze de schimb la mine.

Și după apă, inevitabil:

–          Mami, fac pipi!

–          Mami, pipi (zice imediat și papagalul mic).

–          Imediat ajungem și faceți pipi.

–          Mami, nu mai pot să rezist. Te rog, oprește!

–          Imediat, imediat.

–          Nu mai poooot! Fac pe mine!

–          Fă pe tine!

Nimeni nu se așteptă la replica asta, așa că tac pentru două minute. Probabil i-am șocat și nu știu de unde să înceapă iar. După puțină liniște:

–          Mami, de ce stăm în București?

–          Aaa… Aici eu și tati am făcut școala și am rămas să lucrăm aici.

–          De ce nu stăm în Grecia?

–          Acolo mergem în vacanță. Dacă am sta tot timpul în Grecia, nu am mai avea unde să mergem în vacanță.

–          Am putea să mergem în vacanță la Jupiter.

–          Ai și tu dreptate (nemaiștiind ce să zic).

–          Mami, de ce trebuie să dormim la prânz?

–          Mami, de ce avea domnul acela ochelari?

–          Mami, de ce eu sunt blond?

–          Alo! Mami, te sun. Răspunde!

Mai grav este atunci când se bat și eu trebuie să conduc și să-i despart.

Când erau bebeluși

Însă prefer perioada asta cu sutele de întrebări și provocări la drum față de perioada bebelușiei lor. Amândoi copiii mei, atunci când erau bebeluși, urlau ca din gură de șarpe atunci când se oprea mașina. Dacă opream la semafor era o tragedie. Cel puțin la primul copil, fără să am prea multă experiență, mă înduioșam la fiecare plâns al copilului și de câte ori urla încercam să fac orice, să mai mișc puțin mașina în față ca să-i dau senzația că pornim. La al doilea copil, nu am mai făcut nimic și după câteva zile de plâns în mașină, a trecut.

La drum lung însă, nu dormeau niciodată mai mult de  o oră, iar apoi trebuia să le găsesc ceva de făcut. Le cântam, le dădeam biscuiți și ne opream din 30 în 30 de minute din diverse motive.

Experiență amuzantă (pentru unii dintre noi)

Cel mai drăguț a fost când am plecat cu ei cu mașina în Grecia și, după o noapte de condus, când s-au trezit dimineața ei erau fresh, iar eu încercam să-mi adun ultima fărâmă de atenție că să ajung la destinație. Mai mult ca niciodată au pus o mulțime de întrebări în acea dimineață, au cerut o mulțime de lucruri și s-au bătut ca turcii. Atunci a fost unul dintre acele momente în care nu m-am mai gândit, nu am mai încercat să-mi păstrez calmul, ci, pur și simplu am țipat: „Liniște! Acum! Stați potoliți încă o oră ca să ajungem cu bine în vacanță. Cine mai scoate un sunet nu primește înghețată următoarele trei zile”. Au amuțit, dar nu au stat așa decât cinci minute, iar apoi cel mare a început: „E bună înghețata în Grecia? O să mănânc câte trei în fiecare zi. Au și cu căpșune?”, iar cel mic se lingea pe buze și îmi repeta obsedant: ”Papa, papa, mami, papa”.

Q.E.D.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa